Arhive pe etichete: putere

ce-ai bea: ce-ai putea?

Standard
ce-ar putea să rimeze cu „slănină”?
cred – dar ce zic? sunt sigur:
„o zi grozavă de muncă”
e mai ceva decât o poezie
decât o sută de rime, decât o mie…
 
unii – desigur, cei care nu ştiu –
sugerează c-ar rima (şi) cu „ceapă”
dar eu zic că ei nu ştiu ce zic
…de-ngheaţă apele până crapă
şi rima lor nu-i altceva decât materia primă a ploii:
e apă
 
ştiu pe cineva – am fost să-l întreb
cum şi-a scris el mereu poezia
„ceai bei, ceai poţi” mi-a răspuns imediat
înainte să lansez întrebarea
şi-am înţeles că „slănină” rimează câteodat’
când cu dimineaţa
când cu seara
 
pe muchia cuţitului uns
umblu cu teamă desculţ câteodată
şi caut unghere prin care am ascuns
rime incandescente
ce se-aprind ca cearta: toate deodată
sau ca viitorul ce stă să vină
săţios şi neavând nimic de-a face sau desface
cu rimele cuvântului „slănină”
 

eSau nu E

Standard
într-un timp neştiut al fiinţei cândva
legenda se destramă ca o mirişte-n flăcări
peste care privirile spectatorilor sunt beznă sau ploaie
sau mângâiere sau altceva par a fi
timp de o oră şi jumătate sau chiar mai bine
până când se aude din spate ceva:
un scâncet sau o monedă căzând sau o zgârietură de căzătură
pe podeaua logodită cu covorul roşu sau o altă culoare
izbitor de asemănătoare
*
crezi că ne pasă dacă înlăuntrul fiinţei tale se dau conflicte
sau altceva
se dau paşii-napoi sau gratis se dă pâinea regretului
crezi că ne pasă sa-ţi pasăm ţie da mai ales ţie păsarea aceasta
cu aripile rupte frânte lipsite de aripi care oricum
nu va mai putea sub nici o formă să te transforme în înger
sau în altceva sub altă formă
decât a ta?
şi mai ales da mai ales
crezi cumva?
într-un timp neştiut al fiinţei şi-n legendă
şi-n destrămare şi-n zgomot
şi mai ales în răspunsul la întrebare
în distanţa dintre bulbul de îndoială şi floare…
într-un viitor al trecutului
în uitat în schimbare?
*
…din faţă de pe podeaua logodită cu covorul roşu
sau o altă culoare se aude ceva:
un ecou de tăcere
un răspuns cu nodul în gât
o oglindă clonată şi-o căzătură
nişte cuvinte murite pe buze pe malul de gură
şi dorinţa ca cineva să întindă mâna şi să ia piatra sau bolovanul
sau altceva şi drept răspuns
oglindirii să-l dea
 
 

metamorfoză

Standard

…m-am cuvânt până când Tu!

tulburare

Standard
ce ropot de ploaie
de vară sunt paşii Lui peste pietre
iar vorba-i un fel de curcubeu ce-nfioară
şoptită ca raza amurgului către seară
în nopţile albastre şi senine de vară
a visului şi-a durerilor noastre
a clipelor negre şi-albastre
 
oloagă umblarea tace de lene
şi îngerul tace lenevind tulburarea
doar ziua cu ziua si ziua cu seara
se-ntrec între ele alergându-se alene
 
de ce-i sună paşii ca moneda căzută
de ce-i cade vorba la mine în creştet
cu gura căscată privirea mea mută
urcă spre îngerul-Om ce-mi vorbeşte
 
la ce îmi mai trebe tulburările ude
mi-e sufletul tot o undă şi-un foşnet
umblările toate prin mine zălude
se scoală şi umblă cu trosnet
 
şi fac ce de mult n-am făcut
niciodată
pe pietrele lespezi ca ploaia de vară
paşii Lui de ai mei ca spiţa de roată
în mersuri îi leg să-i scap de povară
cu patul în mână  şi inima ceară
aprinzându-se toată
 

îmbinarea lui „ce ai tu” cu „ce am eu”

Standard

să născocesc pe cineva

care să mă-nveţe să născocesc

cineva care să mă-nveţe născocire…

şi dacă nu se va născoci învăţarea asta

dacă nu va fi nimeni de la care să fur născocirea

atunci toţi ceilalţi o vor fura de la mine

*

Doamne, când  i-ai dat omului pricepere să născocească,

ce i-ai dat de fapt?

în grădina multor suspine

Standard
te-am găsit te-am memorat în grădină
în grădina multor suspine
căzut pe genunchii pietrei ce-ţi ştergea cu tăcerea ei
lacrimile roşii
*
acolo în grădină
în grădina multor suspine
m-am strecurat printre ele până în faţă
să fiu o expresie
să fiu o grimasă
o cută între ridurile umanităţii tale
*
nici nu ştiu de era zi sau era noapte
sau de era ştiut cuvântul „a ştii”
erau un fel de zgomote-n şoapte
pacea ta toată părea-n agonii…
*
am sărit… am sărit peşte paşi
am rupt ritm am rupt rimă
ca să văd în piatra scăldată în lacrimi
ţesuta oglindă de braţe deschise
prăbuşita ta faţă-n genunchi
purtându-şi călcâiul zdrobit ce suspină
*
erai acolo printre pomi
eram acolo printre ei
printre crengi printre coame
te-am desenat te-am memorat
în grădina multor suspine stăteam de 6
cu spatele multiplicat în trunchiuri
ascuns printre feţele mele
pitit în grimase…
*
din căuşul pietrei îngenuncheate
rugăciunea ta mi se prelingea la picioare
printre rădăcini ca un fir de apă
cu ADN-ul îmbibat în izvoare

oraşul acesta

Standard
cărările spicuite ca firul de păr sunt nişte terminaţii ale oraşului
cu amputata plecare sosire
stoarse de iarbă dealurile sunt mulse de ploi
călcate-n picioare de urme-ncălţate în mers şi-n noroi
în oraşul acesta iubito vom locui amândoi
*
tu vei împleti partea pletoasă a sufletului meu
cu mlădiţe doar de tine ştiute
pe care le vom culege toamna altfel mai metafizice
incapabile să vorbească mai pline mai mute
*
(eu) voi face din privirea ta o corabie pe care o vom folosi
în loc de autobuz
mai ales noaptea când lumina adoarme când
oraşul e mai asemenea vieţii straniu obtuz
*
nu ne vom cumpăra niciodată bilete
ne vom duce cu chitanţa la şcoală să ne deconteze iubirile
cerneala vărsată în nopţile umplute de lună
vizibile ziua pe colile cerului cu amprentele noastre-mpreună
*
ţi s-a spicuit părul la rădăcină cu fructe cu tot
îl mai ţine doar strângerea noastră de mână rădăcinile degetelor
înfipte-ntre ele sub temelia oraşului
în care iubito ne vom descoperi cândva
*
eu pe tine
tu pe mine
ca pe nişte comori neştiute de nime’
ca pe nişte neasemuite mistere
ţi s-a spicuit păru’ iubito… ‘n himere

cum te cheamă ?

Standard
vino! zice glasul ce cheamă
neapărutul apare se întrupează neîntruparea şi ca şi cum ar fi
vine ceea ce nu există
începând să existe venind

sub stejarii din Mamre îşi scrie Avraam poezia pe-nvelitoarea cortului
în care ca şi cum ar fi a pus lucrurile care nu sunt primite
de la Cel ce are un astfel de obicei
de la Cel ce se cheamă singur şi-n uterul vorbelor Lui leagănă totul

e-un fel de înviere venirea şi-un fel de explozie chemarea
ca răsăritul unei dimineţi ca naşterea ei din uterul nopţii

cum te cheamă? zice întrebarea dătătoare de viaţă
şi-n timp ce-mi spun numele prind contur – un timp în care
clipitele îşi descoperă numele – află cum le cheamă şi cine

Dumnezeu numeşte tot ce nu e, şi-n momentul în care o face
apare momentul, istoria, pomii, Mamre şi Avraam scriind poezie
despre chemarea ce l-a făcut să fie
despre infinitul stelelor şi fiul ce doarme liniştit în cort învelit
în chemarea unui berbece, a unei întoarceri de cap
a unei deschideri de ochi

„cum te cheamă ?” îl cheamă Dumnezeu printre frunzele pomului
ca p-un fruct chemat de toamnă
„Doi de aa” răspunde Avraam… apoi adăugă „şi Tu!”

durerea apusului

Standard
sunset

Photo by Calatorru

amarnic surâde înserarea
peste pocalul zâmbitor în delir
căzută pe gânduri în adâncul ei marea
îşi aruncă valurile spre ţărm – elixir

şi culege spumoasa licoare
sandalele supuse sub paşi
pe ţărmul nepăsător stăpân peste mare
ce i se-aşează pătimaşă sub paşi

elixirul ei spumoasa-i dorinţă
li se-aşează-nainte covor
plimbărilor lor prin nisipul fierbinte
vorbelor râsetelor
sclipirii din ochi ce aprinde
până-n inimi fior

surâde amarnic cu lacrima mare
pocalul robit de mersul rotund
orizontu’ i se-ntinde-nainte
iubirea-i rămâne străină
şi-atunci se aruncă spre zori
dezlănţuindu-şi pasiunea arzând

cadou(l)

Standard

Libertatea îmi dă doar voie să plec, nu mă şi împinge. Deşi, sunt cazuri în care libertatea îi împinge pe unii (când la una când la alta).

măsura puterii noastre

Standard

Suntem judecaţi după forţa adversarilor noştri, după cum valoarea tabloului stă în numărul de copii.

contaminare puternică

Standard

„Puterea e o boală care îi contaminează pe toţi cei care se apropie prea mult de ea. Când cei puternici te calcă în picioare eşti contaminat de tălpile lor.” – Salman Rushdie

dunamis

Standard
noi nu putem controla învierea
însă-i putem desena o ogradă:
mintea s-o guste, ochiul s-o vadă.
surogatul ei ne distruge frumuseţea adusă de primul Cuvânt
de prima-nviere ce nu diferă de ultima
între ce va fi şi ce-a fost odată
viaţă nebiruită, ne-ncătuşată
explozie ordonată
pe sub treceri la-ncheietură
şi astăzi mai compun(em) din puterea ei zdrobitoare
şi din scânteia-ntâlnirii-ntre fire
în loc de poduri, în loc de treceri – căscări de gură –
aşa ca să nu uităm ce putere uimită ascunde dicţionarul
printre celelalte cuvinte
din sus-ul şi din jos-ul vorbei amintite

ca să nu uităm dimineaţa-nvierii
ne-ai dăruit primăvara;
încercările pe roata olarului
seara liniştită, între umerii zilelor pitită
şi în toate dicţionarele lumii
ai scris printre celelalte cuvinte
cuvântul „dinamită”
 

nu ajunge să vrei…

Standard

vezi conturul de pe ecran

potriveşte-te lui dacă poţi

sunt ca o viteză-n garaj

ce stă pe butuci fără roţi

de tronare

Standard
nu tulburaţi cu veşti a lumii vatră
nu răscoliţi  căldura ce mocneşte
cuvântul care bate mă îngheaţă şi
vestea detronării mă mâhneşte

parcă e bucurie-n sărbătoare…
şi când se naşte-un prunc,
fie chiar rege
se construieşte-un tron dintr-o splendoare,
se pregăteşte loc’ unde domneşte

de ce pe jilţul construit de mine?
…alt loc nu şi-a găsit în lumea mare?
eu unde să domnesc şi peste cine?
…în coaja unui semn de întrebare?

căzut e punctul cozii de la urmă
până-n cenuşa detronării caldă
o scriu cu degetele iluzoriu şi-o port la gât
aşa ca pe o salbă

„deTronare” – pe muzica de Alin Cristea