şurub rotund în amprentă de lemn tăcut ca o confesiune nespusă statornic ca un prieten indiferent ca o slugă credincioasă supusă cu amprenta lui metalică de fier în sine inclusă când te-au înşurubat prima dată simţeai crezând că-i mişcarea de revoluţie amprenta de lemn nu-ţi va fi plictiseală vei orbita în ea ca-ntr-o soluţie cu amprenta ta lungă de oţel la nimereală
Am scris asa pe Facebook (acolo sub poza, ca pe un motto), probabil ca sa ma conving singur:
„Legaturile virtuale nu pot inlocui niciodata adevaratele relatii, insa le pot intretine !”
AŞA SĂ FIE ?????
Se leagă pumnii între ei de uşă
Nestingheriţi de adormita noapte
Prin crăpături făcute în tăceri
Cu somn prin păr bătăile tot cheamă…
În cufundarea-n somn nu mai e loc de prieteni
Nepotrivirea populează scena
Nevoile-mbulzite bat în uşă
Primind doar glasul stins
Ca un fitil in fum de lumânare
Ca bocna de pămant care e nins
Învinge pân’ la urmă îndârjirea
Iar prietenia îşi înclină capu’
Ştiind că ea domneşte-n lume ca o mare
Pe care a plutit şi de-astă dată
Victorioasă stăruinţa cea supărătoare.
„Chiar dacă nu se va scula pentru că-i este prieten, totuşi, măcar pentru stăruinţa lui supărătoare, tot se va scula şi îi va da tot ce-i trebuie. De aceea şi Eu vă spun: cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide!” – Luca 11:8-9
Dacă orice întrebare cere şi are un răspuns, la intrebarea de mai sus îmi vin în minte mai mult întrebări decât răspunsuri.
De ce să investesc în oameni?
Se zice că a lucra cu oamenii e una dintre cele mai grele lucrări. Oamenii sunt dificili, diferiţi, au stiluri de comunicare şi de abordare diferite. Cu cât sunt mai mulţi cu atât e mai greu în încercarea de a descoperi stilul fiecăruia, „limba pe care o vorbeşte”, pentru a fi cât mai relevant şi pentru a nu consuma şi cheltui timpul şi energia degeaba.
Maşina ascultă (dacă-i în stare bună de funcţionare) – e mai uşor să fii şofer, deşi nu mai puţin riscant. Fierul nu se împotriveşte (prea tare) în mâna meşterului, deşi implică un anumit cost şi risc şi lucrările de genul acesta.
Căutând răspuns mă întreb din nou: Dacă nu investesc în oameni, în ce să investesc?
Cei care fac o investiţie pe un an de zile, seamănă grâu; îl culeg întreit sau însutit la vremea recoltei, dacă vremea le-a fost prielnică, evident şi trăgând linie îşi zic că au făcut o investiţie înţeleaptă şi profitabilă. Oare nu-i mai uşor? Însă în cazul acesta câştigul şi investiţia e doar pe un an, nu e 100 % sigură şi parcă se rezumă până la urmă la cifre: bani cheltuiţi şi bani câştigaţi.
Dar dacă nu vreau să investesc în oameni ce caut la Biserică?
Toată investiţia financiară pe care oamenii au făcut-o în zidurile bisericii, în mobilier, în aparatură electronică, sau orice alt lucru necesar bisericii, a fost făcută până la urmă pentru oameni. Nu au investit în „unealtă” decât cu scopul de a investi în oameni; pentru a crea un context, condiţiile prielnice necesare pentru ca nimeni alţii decât oamenii să se poată întâlni şi să poată face o investiţie reciprocă unii în alţii, sau cum se întâmplă câteodată, câţiva în majoritatea. O investiţie de-a lungul timpului, de-a lungul vieţii, duminică de duminică, zi după zi.
Dar dacă nu vreau să investesc în oameni ce caut la Biserică? Doar ca alţii să investească în mine? Dacă răspunsul e adevărat în dreptul meu, sunt eu o investiţie profitabilă?
Asemenea plugarului care nu ară cu certitudinea recoltei, ci doar cu speranţa ei, acela care e dispus să investească în mine „îşi aruncă pâinea pe ape” ştiind că „după multă vreme o va găsi iarăşi.” E dispus să rişte mimându-L pe Dumnezeul lui ca un copil preaiubit, după cum stă scris în Scriptură. Conştient de mulţimea domeniilor în care fiecare din noi poate face o investiţie, nu pot să nu mă întreb DE CE, dintre toate aceste domenii, Dumnezeul care s-a coborât la noi prin Fiul Său Isus Hristos, a ales oamenii şi a investit in ei. Nu oamenii cei mai de sus ai societăţii, ci oameni de condiţie modestă, asemenea majorităţii dintre noi.
Fiul lui Dumnezeu creşte şi umblă timp de 30 de ani printre oamenii poporului Său. Tăcut, neremarcat, fără „tam-tam”, în obscuritatea familiei şi culturii lui. „Pierde vremea” în toţi aceşti ani (până la maturitatea cerută de timpul acela), iar când se hotărăşte „în sfârşit” să iasă pe scena publică, deşi vorbeşte cu multă autoritate ca nimeni altul până atunci, lucrarea pe care o face este că îşi alege câţiva bărbaţi şi face din ei prietenii Lui, clădeşte între El şi ei o relaţie de prietenie, le devine Învăţător iar ei îi devin ucenici. Înainte să urce cu crucea în spate pe dealul Golgotei, după mai bine de 3 ani de prietenie şi investiţie în oamenii aceştia, Fiul lui Dumnezeu afirmă: „Tată…Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care mi-ai dat-o s-o fac!” Ca apoi să explice: „Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau şi Tu mi i-ai dat…Căci le-am dat cuvintele pe care mi le-ai dat Tu…”, ca nu la multe zile după moartea şi învierea Sa să le poruncească acestor oameni să facă şi ei acelaşi lucru, să lase să se reverse în alţii investiţia pe care El a făcut-o în ei. „Duceţi-vă, le-a zis El, şi faceţi ucenici din toate popoarele…şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit!”
Înţelegând importanţa acestei lucrări de ucenicizare, de investire în oameni a Cuvântului şi a valorilor lui Isus Hristos, marele apostol al popoarelor afirmă la rându-i: „Pe El îl propăvăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea…Iată la ce lucrez eu şi mă lupt după lucrarea puterii Lui care lucrează cu tărie în mine.” Iar lucrarea şi porunca aceasta o dă mai departe ucenicului său Timotei, prin următoarele cuvinte: „…ce-ai auzit de la mine…încredinţează la oameni de încredere care să fie în stare să înveţe şi pe alţii.”
Investind în alţii investim cel mai mult în noi înşine. Dovedim că investiţia pe care alţii au făcut-o şi o fac în noi nu e zadarnică. Aducem roadă bună spre bucuria noastră, a celor în care investim, a societăţii în care trăim şi spre bucuria lui Dumnezeu. Împlinim porunca şi lucrarea pe care ne-a lăsat-o Isus Hristos, din generaţie în generaţie şi pentru generaţia de acum.
Mă gândesc şi scriu, pentru mine şi pentru cei ce citiţi aceste rânduri. Rescriu prima propoziţie uitând intenţionat semnul de întrebare: Să investim în oameni!
suntem rai pentru ca facem raul sau facem raul pentru ca suntem rai?
sunt hot dupa ce fur de cateva ori, sau fur de putine sau multe ori pentru ca sunt hot?
e ceea ce suntem mai important decat ceea ce facem?
suntem ceea ce facem (in mod repetat) ?
cum e cu proverbul „cin` se aseamana se-aduna!” ?
da celalalt care zice „spune-mi cu cine te-mprietenesti ca sa-ti spun cine esti!” ?
e viata noastra o serie de obiceiuri, iar „prieteniile rele strica obiceiurile bune”? – daca-i valabil in sensul asta, trebuie sa fie adevarat si in celalalt sens: „prieteniile bune strica obiceiurile rele!”
e viata noastra o serie de niveluri (vazute si nevazute) care-si au radacinile adanc infipte in relatile pe care le avem (asa cum am auzit, citit, constatat) ?
1. nivelul vizibil si privat al comportamentului (ceea ce zicem si facem) + consecintele inevitabile
2. nivelul valorilor (ceea ce consideram bun si rau, frumos si urat, adevarat si fals, corect sau incorect, etc.)
3. nivelul convingerilor (al credintei in ceva) – credinta care nu exista in sine ci e INTOTDEAUNA legata de un obiect al ei. in felul asta unii cred ca DA, iar altii cred ca NU, insa toti cred
4. nivelul relatiilor (mediul, locul, contextul in care fiecare isi dezvolta si creste credinta, valorile si comportamentul)
suntem un ansamblu de infuente interne (ereditatea) precum si un ansamblu de influente externe (mediul) care interactioneza in permanenta in batalia si razboiul devenirii noastre !(?)nu ştiu colegii mei (foştii) cu ce intensitate au trăit momentele …ce vorbesc, anii petrecuţi împreună în campus, da eu unu am rămas cu multe aminitiri faine, enervant de faine.
ma puneam noaptea pe la 1 să dorm şi eu, ca unul care a tras de el şi în ciuda lipsei de chef a citit, s-a chinuit să înveţe, şi cand să o pronesc pe drumul liniştitor al somnului venea din patul de dedesubt un fel de lovitura de ciocan care spargea timidul meu somn în firimituri şi bucăţele
– Ruben dormi? Auzi mă, da ce face Dumnezeu?
de parcă la ora aia ştiam eu ce face Dumnezeu, de parcă mă interesa, de parcă aveam chef să răspund (orice aş fi răspuns) de parcă dialogul era exact ce-mi doream, sau mai rău, un monolog cu glas tare venit din patul de dedesubt…
şi tăceam… – Auzi mă Rubi, da dormi? Da ce face Dumnezeu mă?
şi după multă chinuială în a da impresia că dorm, izbucneam amandoi în ras, ca doi proşti…
enervant da faină amintirea
călătorru' 