înzăpezitele noastre poteci

ce munţi de tăcere-ntre văile noastre

doar amintirile cărărui mai vibrează

semn că inima nu s-a oprit în loc

ci încă visează

 

venele bătute de umbletul ei

sângerează şi-acuma ecouri

ce duc în spate raniţe de idei

pe marginile prăpăstioase şi-adânci

ale neînţeleselor goluri

 

când vom sfărma atâta stâncă de piatră

cu timidele noastre ciocane?

aud vorba ta cum îmi bate la uşă

ca un cioc mult prea mic

într-o coajă prea mare

 

ce prăpăstii în sufletul nostru

ce piscuri himalaice de tânjire

triunghiulare umbre tatuate

le leagă-n cărărui de amintire

 

şi-arunc din valea mea lasou de vorbe

cu herghelia suflului grămadă

în prea îndepărtata ta câmpie

de dincolo de munţii cu zăpadă

 

de am lăsa toţi caii să alerge

cu ropotul de vorbe în copite

poate că drumeţiile-ar învinge

şi s-ar preface geru-n avalanşe

şi până-n văi s-ar tot topi

s-ar tot prelinge…

 

Publicitate