copacii sunt negrii la suflet ca huma
manerul cuțitului negru nu taie
lumina cea neagră tăcand se îndoaie
și zambetul tot pămant e de acuma
ca paiul la suflet ca trestria frantă
e omul ce fumegă încă
speranța mai trece cateodată spre muncă
și-și aruncă privirea nepătrunsă și adancă
omul o ridică de jos și-o adună
bogatul calcă în picioare albine
amărăciunile-s dulci și senine
cel ce n-are nimic continuă să spună
geamurile toate sunt negre la suflet
se vede prin ele deformat și aiurea
ploaia le spală doar fața căciula
sub care vizibil se ascunde partea interioară de umblet
– copacii sunt negrii la suflet ca huma
și-n geamuri îmi bat… începand de pe-acuma –
oct.2
călătorru' 