Arhive pe etichete: pocainta

constanta noapte-zi

Standard
Căzute garduri, uşi şi ziduri de jur împrejur; …căzute înainte să-mi dau eu seama, înainte să mi se aşeze pe ochi realizarea.
Eram oarecum singur între ele şi nu mi-am dat seama de realizarea camuflată în singurătate în aceste oglinzi opace: acum se vede tot ce e după, inclusiv imensitatea îmbrăţişărilor lipsă…
Unde-i lumina? Întreaga lume-i trasă peste ea. Cu bulgări de stele mă bat cu mine însumi în lupta aceasta atât de importantă a cazematelor moştenite de la nu ştiu cine, de nu ştiu unde…
Mă-nving şi-aşa şi-aşa şi mai niciodată nu mă bucură victoria nici nu mă întristează pierderea. Că, ce-am pierdut? Partea victorioasă mi-a rămas cum întotdeauna pe pământ e şi noapte şi zi.
Când ţi-am întors spatele Dumnezeule – Tu Dumnezeul memoriei părinţilor părinţilor mei – Tu mi l-ai luminat neştiind altceva ce să-i faci.
Atunci spatele meu întors şi luminat şi-a luat numele în serios şi s-a întors de unde plecase ca o pocăinţă involuntară şi inconştientă.
În cercul acesta al pereţilor lipsă de jur împrejurul lipsei pereţilor faţa mereu întoarsă către spatele mereu întors observa totul…

chemarea, sau una din intersecţiile vieţii

Standard

Se zidesc clădiri înalte cu simbol în vârf de turlă,

Unii intră şi se-nchină, alţii-s huligani şi urlă.

Pe pereţi stau sfinţi cu cercuri

Ce-au murit veacuri în urmă,

Pildă-n viaţa le-au fost mieii,

Au ştiut cine-i Păstorul, parte-au fost în a Lui turmă.

  

‚De eşti lup’ strigă o voce dup’ un spate de altar,

Şi fiorii reci în tine unul după alt’ tresar.

‚Sau o vulpe, care-n vie stricăciune-aduce doar…

Viţă de măslin sălbatec, care tot ce dă e umbră,

Sau o muscă, ce-n borcanul cu unsoare a murit,

Şi încet tot undelemnul l-a stricat şi l-a acrit.

De eşti umbră ce cu tine porţi adâncul miez de noapte,

Şi-ntunericul din tine, naşte fapte după fapte…’

Ochii-ţi mici privesc cu teamă,

Nu pot suporta lumina:

Căci îţi dă pe faţă golul şi te face să-ţi vezi vina…

 

‚Vino!’ îţi răsună-n minte

glasul plâns care te cheamă.

Pentru prima dată-n viaţă parcă simţi că-ţi este teamă.

Calci sfios pe piatra udă, cu biserica în spate

Şi mergând fără direcţie îţi croieşti un drum din coate.

O driblezi printre străduţe şi uitându-te în urmă,

Nu-i mai vezi al ei trunchi mare, dar te vede-un ochi din turlă.

Şi de acolo iar te cheamă într-o neştiută limbă,

Lungul dăngănit de clopot,

Ce trezeşte din visare, conştiiţa-ţi adormită, liniştită ca o mare.

  

Şi deodată, mână-n mână,

Valuri multe te-mpresoară,

Ţipă care mai de care, te împing şi te doboară.

În lăuntru’ fiinţei tale, îngenunche al tău suflet,

Tot ce-i mic iţi pare mare, şi valoarea rostu-şi schimbă

Un război se naşte-n tine

Conştiinţă şi gândire

Se trântesc şi se condamnă

Făr’ măcar a-ţi da de ştire…

Prins în iureşul disputei

Glasul tace, pleopa cade

Paşi mărunţi în zări te poartă

Şi de toţi pereţii minţii

Doar un gând se dă cu capul

„Tată iartă, da, mă iartă!”