„I don’t know half of you half as well as I should like…and I like less than half of you half as well as you deserve…” -B.B. (There and Back Again)
Arhive pe etichete: plăcere
plăcerea de a fi
revoltă mi-e duhul ce creşte în mine cum creşte lumina în ochiul de noapte şi gura mi-e plină de ţipăt-suspine şi ceartă ce se zbate în vorbirile-şoapte nu tună nu fulgeră nu plouă cu nori mă umple plăcerea răvăşită nervoasă mănânc de pe-un scaun cu fundu’ pe masă extrăgând cu seringa urâţenia din floare s-o colecţionez in eprubeta antidoturilor din cămara obscură a plăcerilor-doare nu-mi place că-mi place; vreau să-nceteze voinţa aceasta năvalnică-vie o ploaie de alb peste alba hârtie să rămână nesimţirea nesimţită să se-nghesuie timpul (cu viitorurile lui cu tot) într-o clipită pe care s-o iau ca pe-un bob de rouă de pe-o frunză banală s-o (s)pun în colţul de gură şi s-o aprind (ca pe-o plăcere neînţeleasă) ca pe-o ţigară…
Priorităţi
„Înainte de a face ceea ce-ţi place, fă ceea ce trebuie făcut.” – nu ştiu cine a zis asta 🙂
plic fără scriSoare
sau, hârtie fără vorbe… Tu nu-ţi răsteşti cuvintele în mine ele nu emană-n afară din contră mi-s reci şi străine ca nişte mâini îngheţate în noaptea geroasă lipsită de vară câteva adunate răzleţe timide mă privesc speriate (strânse de mine) şi nu ştiu se tem de ce-o să păţească se-ntreabă de-n sufletul meu vor fi într-o teminţă sau le va fi cald confortabil şi bine nu-s soare cu raze cuvintele Tale ci bulgări de jar ce-mi ard amprenta privirii de n-ar fi de piatră inima mea s-ar aprinde şi-ar arde întreg rotocolul uimirii mă mir dar nu miracolul lor mă uimeşte paradisul de apă nu-şi găseşte plăcerea în peşte ci invers total diferit şi pe dos cum nu-şi găseşte drumul desfătarea în mersul pe jos…
alt paradox: tânjirea
Tânjesc/ tânjim după tânjirile de altădată; cele de care vroiam să scăpăm la vremea după care tânjim acum.
Ce (alt) paradox mai e şi ăsta!? Parcă ăsta-i cuvântul care descrie cel mai bine viaţa. Cuvântu’ care-mi place cel mai mult cum o descrie. Însă nu poate fi doar un singur cuvânt, şi cu siguranţă şi paradoxul e paradoxal, nefiind niciodată în stare să desfacem toate cutiile în care e împachetat.
Facem poze câteodată, să „capturăm” fugarul prezent, poze la care rar ne uităm şi atunci când o facem, o facem fie că ne-a rugat cineva, fie că tânjim după posibilitatea de a scăpa de „acum” – acest acum după care o să tânjim altădată.
din nou înCerc
Ce durere-i plăcerea! Ce himeră!
din lista paradoxurilor
1. Trebuie să ne silim, să ne străduim, să ne dăm toate silințele (eng, struggle) până la oboseală, „să întrăm în odihna Lui” până mai e valabilă oferta, dupa cum scrie Pavel în cartea Evrei cap4. vers.11.
2. Amintirea plăcerilor, a lucrurilor plăcute, e chinuitoare! 🙂
Tu ce urăşti la locul tău de muncă ?
Mi-a trimis Gabi articolul asta:
Eu urăsc faptul că trebuie să mă „cert” ca să pot face ceea ce e jobul meu să fac. Urăsc mizeria şi indiferenta cu care trecem pe lângă ea. Urăsc salariul mic din care nu-mi mai rămâne de un concediu mic.
Mai urăsc şi altele, o să mă gândesc la ele şi o să le scriu, neapărat lângă lista cu cele care-mi plac la locul meu de muncă.
Tu ce urăşti la locul tău de muncă ?
prin sita celor nevrednice…
…nevrednice de laudă, nevrednice de aprecieri, nepotrivite cu parerile altora, cu parerile majorităţii, nevrednice nici măcar de aprecierea mea 🙂
oare cele mai puţin bune şi plăcute (evident raportate la anumite standarde personale, sociale, morale) nu sunt tot ale mele? e drept că nu trebuie să fac din posesia lor o scuză pentru a nu le corecta dacă pot, sau imbunătăţi, însă fiecare din noi e o însumare a părţilor tari şi a părţilor slabe.
odată cu şlefuirile vieţii calificativele pe care le atribuim acestora se schimbă, şi ceea ce consideram cu ani în urmă ca fiind slab si nevrednic, constat că nu e chiar atat de slab nici chiar atat de nevrednic. ochiul care priveşte (al meu şi al altora) e altul, s-a schimbat unghiul, contextul, gandul, trăirea, şi ce i se părea nu i se mai pare, ce credea că nu e se dovedeşte totuşi a fi.
scriu pentru voi cei care cu regularitate sau fără, intraţi pe blogul meu şi citiţi ceeea ce scriu. scriu şi pentru mine, ca să nu uit că dacă cele pe care le scriu se lagă împreună într-un fel de „sită a celor nevrednice” – o îmbinare cu multe goluri (lipsuri), se întamplă aşa pentru ca prin „sita” acesta să se cearnă acele scrieri valoroase (raportate la o valoarea literară şi la părerea personală a fiecăruia ). dacă se întamplă aşa sunt mulţumit şi bucuros 🙂
deşi aprecierile noastre diferă, perspectivele noastre diferă (mai mult sau mai puţin), oricat de pe gustul sau pe negustul cuiva ar fi ceea ce imi trece mie prin minte si suflet, ceea ce sunt eu in stare să leg în cuvinte E AL MEU.
sunt „mărgăritarele” mele, oricat de banale ar părea cuiva
e poezia mea – atat cat sunt eu in stare să scriu poezie 🙂
e „dictionarul” prin care îmi traduc eu viaţa cu multiplele ei stări
conştient sunt că oricum aş fi, ÎNTOTDEAUNA voi fi doar pe placul unora
conştient sunt că părerile nostre NICIODATĂ nu vor fi pe deplin deopotrivă
conştient sunt că ceea ce dezamăgeşte 100% pe cineva poate fi „cireasa de pe tort” pentru altcineva
de cand scriu aici devin din ce in ce mai conştient că deşi părerea mea despre scrierile mele e cea mai importantă (pentru mine – nu ştiu dacă voi faceţi la fel), mă interesează şi părerile voastre
conştient sunt că paşii în spate pot însemna elan pentru înainte
voi lăsa deci prin sita celor nevrednice să se cearnă ceea ce e vrednic. vrednic in ochii MEI, vrednic în ochii TĂI, vrednic în ochii LUI (şi deşi părerea Lui am lăsat-o la urmă, conştient sunt că dintre toate părerile, exprimate sau neexprimate, a Lui e cea mai importantă), doar că e greu accesibilă cateodată, mai ales cand e vorba de detalii 🙂
Nu ştiu de ce, sufletul mi-l simt încătuşat
Legat ca-n nişte lanţuri ale îngrădirii.
Să merg să-ţi spun,
Să-ţi scriu tot ce gândesc aş vrea,
Şi pana s-o înmoi din nou în cerneala iubirii!
Şi cu ea să pictez hieroglife ciudate,
Ciudate pentru ochiul ce nu poate vedea.
Şi cu buclele vorbei să creez nestemate
Preţuite, iubite, doar de inima ta.
Şi nu-mi pasă că alţii le-or numi simple pietre
Ce-mi pasă, ce mă-ncântă e ochiu-ţi, şi-n el
De văd un licăr simplu, atâta îmi ajunge.
Şi-n ochiul meu răsare un licăr, ca şi el.