îngerul invada lanul
dădea ca bezmeticul
în toate părțile
neputând să-l înfrângă
din când în când
câte-un spic călcat în picioare
se ridica…
altul stând mândru
cădea brusc
singura lui victorie
era tocirea coasei
când o lovea de pietre
știrbindu-i gura
cu câte-o scânteie
noaptea ei
învinsă de lumină…
spicele ce cădeau
erau culese
pentru pâine
razele toate din pricina lacrimilor altfel se revarsă
umbrită e bucuria de pleoapele închise peste inimi
e dimineaţă de mult şi pana spre apusul Soarelui, cu pleoapele închise
mulţi(mea) cantă.
cantăm cu pleoapele închise
Tu păşeşti smerit cu lacrimi în ochi…
lumina Ta veşnic vrăjmaşă nopţii, ca s-o reverşi
în curcubee ai legat fiecare rază de paşii plansului Tău
venind spre noi, totodată plecand…
„spune-le să tacă” ţi-au zis călăuzele oarbe de pe marginea gropii;
le-ai răspuns cu lacrimi în ochi:
– Mă deranjează amestecul vostru nelegiuit-sărbătoresc,
însă dacă buzele lor vor tăcea, voi da buze pietrelor, să strige –
şi vor striga!
călătorru' 