mi-am luat zâmbetul de pe faţăam făcut din el bulgărel-am făcut piatră şi l-am aruncat cât am putut de departe cât am putut eu de departepe urmă mi-am văzut de drum şi de treburi deşi nu pe-de-antregul şi nu-n întregimefiindcă am lăsat coada ochiului întredeschisă ca o umbră memorabilă a aruncăriica o memorie a ochiului însuşi peste tot pe unde m-am dus am găsit grămăjoare de pietrefresce epice cu bulgări aruncaţi de la unii la alţiisau aruncaţi pur şi simplu de uzură ca o năpârlire de zâmbet am încercat atunci să prind sufletul de frunzele lui invizibileşi să mi-l smulg din piept ca pe un hrean şi să-l arunc cât pot eu de departe – cum am făcut cu zâmbetul mai demult – să-l mototolesc în palme şi-apoi să-l netezesc uşor ca pe-o hârtie şifonată ca pe cea mai de valoare bancnotă a mea ca pe-o scrisoare de la mine la mineca pe-o negare de verb „a putea”…însă n-a fost să fie aşa
din ce-i făcută piatra şi de ce-i tare?ea-i un fel de mâncare apelor şi pentru moale e dezertaredar iarba? pare a fi alcătuită din verdeiar verdele-i o parte de lumină ce are primăvara rădăcinăaeru-i tare dacă ai aripi…mintea ne zboară cu-aripa afară…iarba ne creşte de dă peste pleoapă şi cu pietre dintre măselele apei ne-adapădoar tăcerea pluteşte o frunză de zgomotpe-ntinsa ei scufundare în susdac-ar ştii ne-ar da naştere nouăda’ nu ştie să spună şi nu are de spus
sunt o piatră şi-un pietrarsunt şi daltă şi granit şi lovesc şi sunt lovitde la flacără spre jar sunt legat de alte pietre şi sunt rupt prin dezlegareorice crăpătură doare şlefuirea creşte-n mine îmbinare materialul meu e brutforma-i inegală brută piatra nu-i moale de lut împietrirea mea nu-i mută nu voi fi nicicând perfect chiar de-am număr scris pe mine Tu mă pui în locul drept în mortarul de iubire ce mă ţine sunt şi piatră şi pietrar îmi dă colţul peste colţuri flacăra mă arde-n jar printre pietre fără flori printre bolţuri Tu mă duci spre ce-o să fiu carieră mult prea dură piatră într-un zid ce-i viu încă de granit şi zgură
călătorru' 