fluierele picioarelor

pe portativul crucii ciocanul şi lovirea

îşi suflă lovitura în fluier de picior

sfărâmarea şi căderea, durerea şi trosnirea

răsună-n portativul înscriselor istorii

ce se despart la moartea Marelui Dirijor

 

total nepotrivită o voce omenească

blesteme şi injurii aruncă în ciocan

ar vrea ca să-l amâne, să-l tacă, să-l oprească

dar el îşi cântă nota în celălalt ciolan

 

da’ ce ? ajunge-o foaie când muzica nu-i gata ?

se mută-n dreapta crucii – ciocanu-i cheie,  sol

şi îşi ridică umbra să sufle în alt fluier

cu mult prea dura veste…

iar vocea-şi scade tonul, bemol după bemol

 

la mijloc stă Refrenul pe portativul crucii

încoronat cu titlu de-un dirijor roman

în palme-i cântă sânge pe instrumentul rece

iar ritmul răstignirii îl bate-ntreg pământul

pe-o tobă bolovan

 

Lui nu îi suflă-n fluier, în stângul şi în dreptul

rămaşi fără de suflu doar se privesc domol:

Maestrul: Dirijorul, cu nota: interpretul

lovindu-i clapa coastă c-o notă ascuţită

ţâşneşte către public din inima-i zdrobită

iubirea în ecou

 

Ioan 19.33

Publicitate

italienii n-au inventat toate pastele

Luminile-s nişte paste fără pix, fără SOS. Ele scriu fiecare imagine.

deschidere

iubirea-i pironită-n cuie

ca o haină

pe lemnu’ de-orizont

pe firmament

ca să-mplineşti istoria oglindită

în vorbele păstrate-n pergament:

ai rupt în faţa nedreptăţii

„ne”-ul sumbru

aşa cum haina ei ţi-au rupt-o

din călcâi

şi multelor istorii dezlânate

ţi-ai aşezat ruptura căpătâi

s-au adunat pe firele ce-ncheagă

mizerii înnodate gând cu gând

mâniile care nu ştiu de şagă

ca nişte ape gata să atragă

potopul care spală judecând

atunci în albia braţelor deschise

din cuie paratrăsnet ţi-ai făcut

durerile rodesc ca nişte vise

Tu ai făcut mai mult decât ai spus:

fărădelegea noastră adunată

spre răsărit c-o mână ai împins-o

cu cealalt-ai împins-o spre apus.

replica

Ai făcut altar din două lemne

şi-ai legat iar cerul de pământ

Te-ai făcut o punte peste stele,

legământ semnat în sânge sfânt.

A tremurat pământul de groaza

poverii ce-o purtai pe umeri goi

Judecătorul şi-a rostit osânda.

Te-a legat de moarte cu un cui;

Iubind,

spre răsărit Tu ai întins o mână

Iar cealaltă s-a încleştat de-apus

Coroană de sârmă înghimpată

ca gard peste frunte ţi-au pus.

Le-a fost frică de ce era după

Si dop de piatra la gură au adus

Cuvintele şi-au revărsat ecoul

Dând piatra in lături

Fără vorbă

Ai spus mai mult decât tot ce s-a spus!

 

zile înainte de Paşte

Să regret înainte sau să-mi pară rău după?

Mai bine să-mi pară rău înainte decat să regret după!

 

Regretul a căzut ca un trăznet în paratrăznetul poftelor mele

lăsand o ruptură între păreri de rău şi dorinţă

e oare cu putinţă?

nevăzutul vant al vieţii îmi mătură norii clipelor

fără să mă lase să-i las să-mi plouă pămantul de care mă leg

sufocantă durere în piept

mă încheie ca pe un final de capitol

şi învăţ să aştept următorul – fără regret

întorc foile din calendar spre’a vedea că pe fiecare scrie „aprilie”

iar ziua de luni e duminică

ziua de marţi duminică

întreaga săptămana duminică

 – duminică de Paşte –

primul capitol de regret şi de noapte în încorsetarea graului care moare

spre a se naşte!