Arhive pe etichete: pareri

triadă

Standard
vine unu şi(-mi) zice:
stai! opreşte-te!
eu îi prind cât pot de rpd vorbele
ca pe nişte mingi de handbal
şi dau cu ele de pământ să crape
iau ciocanu’ iau toporul
şi le sap înţelesul
cum făcea tata când scotea
cartofii în toamnă
pregătindu-i pentru primăvară
apoi îşi vedea mai departe de lucru
în atelierul dezordonat al sufletului
şoptindu-şi abia auzit: ce…
asta-i vreme de pauze!?
 

prin sita celor nevrednice…

Standard

…nevrednice de laudă, nevrednice de aprecieri, nepotrivite cu parerile altora, cu parerile majorităţii, nevrednice nici măcar de aprecierea mea 🙂

oare cele mai puţin bune şi plăcute (evident raportate la anumite standarde personale, sociale, morale) nu sunt tot ale mele? e drept că nu trebuie să fac din posesia lor o scuză pentru a nu le corecta dacă pot, sau imbunătăţi, însă fiecare din noi e o însumare a părţilor tari şi a părţilor slabe.

odată cu şlefuirile vieţii calificativele pe care le atribuim acestora se schimbă, şi ceea ce consideram cu ani în urmă ca fiind slab si nevrednic, constat că nu e chiar atat de slab nici chiar atat de nevrednic. ochiul care priveşte (al meu şi al altora) e altul, s-a schimbat unghiul, contextul, gandul, trăirea, şi ce i se părea nu i se mai pare, ce credea că nu e se dovedeşte totuşi a fi.

scriu pentru voi cei care cu regularitate sau fără, intraţi pe blogul meu şi citiţi ceeea ce scriu. scriu şi pentru mine, ca să nu uit că dacă cele pe care le scriu se lagă împreună într-un fel de „sită a celor nevrednice” – o îmbinare cu multe goluri (lipsuri), se întamplă aşa pentru ca prin „sita” acesta să se cearnă acele scrieri valoroase (raportate la o valoarea literară şi la părerea personală a fiecăruia ). dacă se întamplă aşa sunt mulţumit şi bucuros 🙂

deşi aprecierile noastre diferă, perspectivele noastre diferă (mai mult sau mai puţin), oricat de pe gustul sau pe negustul cuiva ar fi ceea ce imi trece mie prin minte si suflet, ceea ce sunt eu in stare să leg în cuvinte E AL MEU.

sunt „mărgăritarele” mele, oricat de banale ar părea cuiva

e poezia mea – atat cat sunt eu in stare să scriu poezie 🙂

e „dictionarul” prin care îmi traduc eu viaţa cu multiplele ei stări

conştient sunt că oricum aş fi, ÎNTOTDEAUNA voi fi doar pe placul unora 

conştient sunt că părerile nostre NICIODATĂ nu vor fi pe deplin deopotrivă

conştient sunt că ceea ce dezamăgeşte 100% pe cineva poate fi „cireasa de pe tort” pentru altcineva

de cand scriu aici devin din ce in ce mai conştient că deşi părerea mea despre scrierile mele e cea mai importantă (pentru mine – nu ştiu dacă voi faceţi la fel), mă interesează şi părerile voastre

conştient sunt că paşii în spate pot însemna elan pentru înainte

voi lăsa deci prin sita celor nevrednice să se cearnă ceea ce e vrednic. vrednic in ochii MEI, vrednic în ochii TĂI, vrednic în ochii LUI (şi deşi părerea Lui am lăsat-o la urmă, conştient sunt că dintre toate părerile, exprimate sau neexprimate, a Lui e cea mai importantă), doar că e greu accesibilă cateodată, mai ales cand e vorba de detalii 🙂

Nu ştiu de ce, sufletul mi-l simt încătuşat

Legat ca-n nişte lanţuri ale îngrădirii.

Să merg să-ţi spun,

Să-ţi scriu tot ce gândesc aş vrea,

Şi pana s-o înmoi din nou în cerneala iubirii!

 

Şi cu ea să pictez  hieroglife ciudate,

Ciudate pentru ochiul ce nu poate vedea.

Şi cu buclele vorbei să creez nestemate

Preţuite, iubite,  doar de inima ta.

 

Şi nu-mi pasă că alţii le-or numi simple pietre

Ce-mi pasă, ce mă-ncântă e ochiu-ţi, şi-n el

De văd un licăr simplu, atâta îmi ajunge.

Şi-n ochiul meu răsare un licăr, ca şi el.

 

gând şi gânduri; întrebări şi răspunsuri

Standard

la gandul ca pot fi muşcat de un şarpe
n-am mai dăramat zidul
n-am sters paienjenii de teama plasei lor
mi-am lasat ruinele in ruină

la gandul că voi întalni brusc o aşchie
sărită chiar atunci din buştean
am lăsat pădurea în pace
am înrudit securea-n rugină
iar zilele le-am transformat în an…

la gandul că se va toci fierul
n-am rupt eticheta din şnur;
citisem candva povestea puterii-ndoite
şi m-am oprit făr’ a afla
că nu puterea-ndoită-i soluţia
o  ascuţire scurtă-i ajungea …

____________________________________________________________________
ea: te-ai gandit ce-ar fi fost daca…?

eu: ar fi fost ce este ) o imbinare a capitolului precedent cu cel de acum
ganduri si ganduri )

ea: Domnule Callator, unde se duc toate gandurile atunci cand nu mai au loc in minte?

eu: foarte interesanta intrebarea ta. unde se duc cand nu mai au loc? poi probabil ca sunt mai multe raspunsuri. ori asteapta sa le impartasim cu cineva, sa dam si altora din ele, sau sa le notam undeva, doar asa ca sa nu ne chinuim sa le tinem Minte, sau poate ca zambesc stiind ca una din binecuvantarile vietii e uitarea…macar de dragul locului in minte, in noi, in suflet (cateodata)

 ea: Dar gandurile se supara vreodata ca le alungam sau ca s-au inventat cuvintele ca sa le tinem ascunse? 

eu: banuiesc ca nu. au si ele o modalitate de a se face auzite, vazute, strigate, gesticulate… ) nu stiu de fapt, asta/i adevarul

ea: dar cand trimitem ganduri si nu ajung la destinatie?

eu: inseamna ca se pierd pe drum, se ratacesc cum ar veni…

ea: Dar cu gandurile care ne urmaresc toata viata ce facem?

eu: ) deci tu pui intrebari si eu imi dau cu parerea )

pe alea poate ca ar fi bine sa le bagam in seama, ca daca se tin asa de noi, scai cum se zice, se tin ele dintr/o pricina oarecare, nu?

ea: dar gandurile secrete, raman secrete toata viata?

eu: nu, desigur ca nu. in primul rand pentru ca pentru noi nu mai sunt secrete, noi le cunoastem doar ca nu le dam glas, nu le dam pasta (de pix) si le tinem acolo pe rafturile sufletului, alea la care nu are acces oricine.
apoi le mai cunoaste si “prietenul nostru cosmic” – indiferent cat de ascunse in suflet sunt rafturile alea, si apoi spunem noi cateceva din cele pe care nu vrem sa le spunem, da spunem asa prin privire, prin gest, prin zambet sau strambet.

asa ca ele sunt secrete (gandurile) da nu fata de toti si toate si nu tot timpul si nu in aceeasi masura – zic eu ) apoi daca zic bine sau rau…te las pe tine si pe altii sa judecati

ea: dar gandurile pot sa raneasca, atunci cand nu prind viata prin cuvinte?

eu: tind sa cred ca da. pentru ca daca nu le glasuieste nimeni, ranesc acele ganduri ce se nasc in celalalt, asa nascute din tacere, din neglasuire

intrebare: ) dupa ce terminam sirul de intrebari si pareri (monumentul intrebarilor ce se varsa aici pic cu pic), pot sa adun totul intr/un post? )

ea: pai…cum sa iti spun domnule ruben calator…nu stiu cand se termina. dar, da, poti sa te aduni intr/un post, caci pe mine nu ai cum ma strage de pe aici…Postul asta chiar m-ar bucura. Am si eu o amprenta pe undeva…cred…Auzi? Dar cand gandurile se indragostesc de gandurile altcuiva, cum fac sa-si vorbeasca? pleaca in delegatie prin vise?

eu: amprentele se pot folosi si ca dovezi nu? (eliberatoare sau incriminante ) )
2 intrebari deci. hmm, nevoie de lamuriri!
cum fac sa/si vorbeasca gandurile sau persoanele ce poseda (nasc) acele ganduri? ) – vezi folosesc cea mai faina si mai usora metoda de a raspunde la o intrebare, raspund cu alta intrebare

banuiesc ca si de data asta sunt mai multe variante. ce face cineva indragostit? fie tace si asteapta un semn de la celalalt, sau ca celalalt sa vorbeasca primul, fie se duce si spune ce are pe suflet, ce simt ce gandeste, nu?

cateodata indragostitii nu au nevoie de cuvinte pentru asi vorbi, le ajunge o strangere de mana, o privire, un zambet, sau simpla prezenta a celuilalt. gandurile au si ele un rol aci, chiar daca nu se inteleg totdeauna bine, sau nu se inteleg deloc cu sentimentele )

delegatie prin vise? vise cu ochii deschisi, vise cu ochii inchisi? ) li se plateste diurna?… hai ca deja o iau pe aratura cum s/ar zice. nu stiu cum e cu delegatia, chiar nu stiu. nici macar cu parerea nu/mi pot da…

tu ce gandesti despre ganduri?

ce ai intreba si ce ai raspunde?