stăteam cu ana blandiana de vorbăpe un vis lung stam amândoi cu picioareleatârnânde în gol ca în nişte butuci ai nerostirii – de fricăvorbeam despre poeţi rataţi de spaimă vorbeam despre culorile nopţiişi din când în când din gurile noastre străfulgera câte-o stea căzătoaremi-a spus că fusese prizonieră zilei– era foarte frumoasă – ca la razele röntgeni se vedea în trup poezia – poezia nescrisă neapucată încă de coarne ne-ncarcerată în sâmburii vorbei o întrebam şi cu întrebările mele o trăgeam mai aproape să mă străbată şi pe mine razele ei ca printr-o ţiglă spartă să-şi treacă în minenebuniaînsă ea şi-a strecurat mâna prin umărul meuşi cu stăpânirea de sine a unei femei care ştie ce facemi-a apucat inima de ureche şi-a dus-o într-o disciplină a tăceriiapoi într-o disciplină a rostiriide parcă cu copilul de mână curajul vizita fără grabă muzeul poezieia poeziei nescrise de frică…
e spaimă duhul din măduva osului de cuvântea-i face fosforescent înţelesul calinia întreruptă a drumului când o străbate cu repeziciune feliatăiată în noapte cu farul săbiile alea cu laser a căror mâner e-ntre dinţi îşi au toate tecile lor bătute cu pietre preţioase pe sub coperţi câteodată pe sub condamnarea aruncării cu pietre a tăceriisau o adevărată camuflare roşie-n obrajia mincinoaselor minţi e spaimă întinderea alegerii după-nţelesratare din prima-n a doua zicea poetul cu dinţii clănţănindu-i denu mai putea de-atâta tremurare s-aleagă corecttrup suflet şi duh cuvânt cu vorbăce i-a rămas în gât răstirii i s-a ‘ndesat măduva-n os de schelet chircitce tace din toate-ncheieturile putinţei prea mari de-a rosti oriceorice şi oricât…
călătorru' 