(…sau (ne)regula primei menţionări)
Prima nebunie din lume a fost singurătatea fiinţei umane.
„…nu este bine ca omul să fie singur…”
sept.18
Arhive pe etichete: neregula
sept.3
Se pare că toate „atârnă”
Solomon deşteptul…neeey…urma să zic că aşa constata el, că „toate atârnă”, însă mă tem că aşa a ieşit traducerea din evreieşte în româneşte… şi na, cum orice traducere este o interpretare, mai mult sau mai puţin poetică, eu o găsesc pe asta de aici poetică destul…ceea ce mă face să mă opresc puţin în dreptul ei.
Dacă ar fi tradus traducătorul cu „toate depind” n-ar mai fi apărut acolo în minte „firul” acela pe care-l sugerează atârnarea… „depinderea”fiind mai puţin vizuală. Nici nu ştiu ce să-mi imaginez când aud cuvânt „a depinde”, însă acolo în minte lucrurile se mişcă mult mai uşor şi mai repede în cazul „atârnării”.
Toate atârnă. Aşa se face că lanţul constatărilor creşte, există, fiinţează din verigă în verigă. Nu întotdeauna cei iuţi aleargă, nici cei viteji nu câştigă întotdeauna războiul, nici cei pricepuţi nu trag folos maxim din priceperea lor, ci toate atârnă de un fir de două fire, cine mai ştie cum sunt ele împletite. Poate ca două fire îmbrăţişate care se încolăcesc unul după altul şi se contopesc oarecum într-un singur fir, sau poate că sunt aşa ca ţeava cu aerul ce-o străbate, şi prin aer străbate legea gravităţii…nevăzută şi foarte puternică până într-un oarecare punct al ei. Sau poate cele două fire de care atârnă totul sunt precum sufletul şi trupul, unul îl locuieşte pe celălalt, altul îl învăluie pe celălalt şi împreună formează un întreg.
Să atârne toate doar de vreme? Adică de firul timpului…
Să atârne toate doar de împrejurări? Adică de firul circumstanţelor…
Nu ştiu să descriu exact ce şi cum, dar se pare că e încă valabilă vechea constatare că toate atârnă mereu…de ambele fire.
dec.27
plic fără scriSoare
sau, hârtie fără vorbe… Tu nu-ţi răsteşti cuvintele în mine ele nu emană-n afară din contră mi-s reci şi străine ca nişte mâini îngheţate în noaptea geroasă lipsită de vară câteva adunate răzleţe timide mă privesc speriate (strânse de mine) şi nu ştiu se tem de ce-o să păţească se-ntreabă de-n sufletul meu vor fi într-o teminţă sau le va fi cald confortabil şi bine nu-s soare cu raze cuvintele Tale ci bulgări de jar ce-mi ard amprenta privirii de n-ar fi de piatră inima mea s-ar aprinde şi-ar arde întreg rotocolul uimirii mă mir dar nu miracolul lor mă uimeşte paradisul de apă nu-şi găseşte plăcerea în peşte ci invers total diferit şi pe dos cum nu-şi găseşte drumul desfătarea în mersul pe jos…
iun.16
neRegulă
Cine a zis că gându-i o pană, doar pentru că zboară într-o parte sau alta ?
Gându-i un sfredel !
călătorru' 