Arhive pe etichete: neputinţă

conjugare imposibilă

Standard
mi-am luat zâmbetul de pe faţă
am făcut din el bulgăre
l-am făcut piatră
şi l-am aruncat cât am putut de departe
cât am putut eu de departe
 
pe urmă mi-am văzut de drum şi de treburi
deşi nu pe-de-antregul şi nu-n întregime
fiindcă am lăsat coada ochiului întredeschisă
ca o umbră memorabilă a aruncării
ca o memorie a ochiului însuşi
 
peste tot pe unde m-am dus am găsit
grămăjoare de pietre
fresce epice cu bulgări aruncaţi de la unii la alţii
sau aruncaţi pur şi simplu de uzură
ca o năpârlire de zâmbet
 
am încercat atunci să prind sufletul de frunzele lui invizibile
şi să mi-l smulg din piept ca pe un hrean şi
să-l arunc cât pot eu de departe
– cum am făcut cu zâmbetul mai demult –
să-l mototolesc în palme şi-apoi să-l netezesc uşor
ca pe-o hârtie şifonată
ca pe cea mai de valoare bancnotă a mea
ca pe-o scrisoare de la mine la mine
ca pe-o negare de verb „a putea”
 
…însă n-a fost să fie aşa
 

Separarea culorilor

Standard

Când (de)scriem despre înviere o omorâm. O limităm în îngrădiri ca pe-un tablou la care-i separăm culoarea de culoare.

Şi cum moartea ne e străină şi-ascunsă, tot aşa şi-nvierea.

mă doare…

Standard

că nu pot maiestuos să pun împreună

agoniseala anilor în vers

mă doare ca o gură legată-n tăcere

ca nişte drumuri pustii lipsite de mers.

nu am ca să-ţi dau decat împrumuturi

pereţi de fîntînă să îi umplii deplin

şi-n susurul apei ce curge prin mine

stîmpărarea-ntîlnirii e alin.

că nu pot mai bine, mai altfel

să împart în cuvinte iubirea-ntre noi

mă doare ca o timiditate necoaptă

ca nişte pămanturi aride lipsite de ploi.