plăcerea de a fi

revoltă mi-e duhul ce creşte în mine

cum creşte lumina în ochiul de noapte

şi gura mi-e plină de ţipăt-suspine

şi ceartă

ce se zbate în vorbirile-şoapte

 

nu tună nu fulgeră nu plouă cu nori

mă umple plăcerea răvăşită

nervoasă

mănânc de pe-un scaun cu fundu’ pe masă

extrăgând cu seringa urâţenia din floare

s-o colecţionez in eprubeta antidoturilor

din cămara obscură a plăcerilor-doare

 

nu-mi place că-mi place;

vreau să-nceteze voinţa aceasta năvalnică-vie

o ploaie de alb peste alba hârtie

să rămână nesimţirea nesimţită

să se-nghesuie timpul

(cu viitorurile lui cu tot) într-o clipită

pe care s-o iau ca pe-un bob de rouă

de pe-o frunză banală

s-o (s)pun în colţul de gură şi s-o aprind

(ca pe-o plăcere neînţeleasă)

ca pe-o ţigară…

 

 

Publicitate

alt paradox: tânjirea

Tânjesc/ tânjim după tânjirile de altădată; cele de care vroiam să scăpăm la vremea după care tânjim acum.

Ce (alt) paradox mai e şi ăsta!? Parcă ăsta-i cuvântul care descrie cel mai bine viaţa. Cuvântu’ care-mi place cel mai mult cum o descrie. Însă nu poate fi doar un singur cuvânt, şi cu siguranţă şi paradoxul e paradoxal, nefiind niciodată în stare să desfacem toate cutiile în care e împachetat.

Facem poze câteodată, să „capturăm” fugarul prezent, poze la care rar ne uităm şi atunci când o facem, o facem fie că ne-a rugat cineva, fie că tânjim după posibilitatea de a scăpa de „acum” – acest acum după care o să tânjim altădată.