„…în naufragiul acesta al singurătăţii aglomerate”, 26 februarie 2011, Danemarca

Am promis A.Damei că o să caut caietul să văd în ce context am pus pe hârtie „printre balamalele zborului.” Am descoperit că eram în Danemarca, în Aarhus mai exact, într-o cafenea Baresso, iar scrierea de dinainte, precum şi cea de după nu prea are nimic a face cu îngerii de niciun fel, fie ei ai istoriei, de vreo nuanţă colorată sau alta, îngeri răi sau buni…pană de înger, sau în pană de înger.  Era în februarie 2011, după cum am scris mai sus, după cum am găsit scris în caiet…

Îmi plăcea să merg acolo în zilele în care eram liber, sâmbăta sau duminica. Stăteam ore întregi cu faţa spre stradă, urmărind oraşul, oamenii, forfota, cu ochii în vreo carte, sorbind la răstimpuri din cafeaua care se răcea între timp, cu pixul înfipt în caiet. Printre calcule în lupta cu viitorul, printre scrierile cu tentă de jurnal filosofico-(meta)fizic (am constatat tentinţa asta atunci când scriu în proză) deviam către poezie, nu doar că mă lăsam purtat, dar încercam să vâslesc spre apele ce au neapărat pe ele, în ele şi „pluta” şi ” oceanul fanteziei”, vorba lui Nichita.

Cafeaua era bună… în cană mare, iar apă lângă ea era la discreţie, gratis… 🙂

Publicitate

toţi suferim

„…plang doua femei ca-n gheare

taina cine le-o cunoaste?

una sufera si moare

alta sufera si naste.”

Din poezia „Lumanarele” de Costache Ioanid

celule

călătoresc spre mine (prea mult haihui) cu mersul înapoi  şi ochii-nchişi sub hotărârea de a nu privi-napoi

că minţile ce sunt sucite sunt sârme ce se rup şi drumuri sunt şi-ntortocheri de gard ce ţin  ş-opresc  acolo şi aici

călătoresc spre mine înapoi în dialogul celular către-nceput când nu aveam un chip şi-n geana naşterii un ideal

gândea angelic zborul

doar gândul că ai pregătit pastile, că ştii de boală şi că ştii de noi

mă face parcă să mă simt mai bine, să văd seninul zării de dincolo de ploi

senină-i noaptea parcă în nopţile istoriei, când peste geana lumii închisă de durere

se deschidea fereasta’ Mpărăţiei şi îngerii cântând vesteau mistere

„O bucurie pentru-ntreaga lume!” ascunsă într-un cântec – ce cadou!

mă-ntreb: Se bucură pământul? O mai ştie…? Copile, Tu de ce plângi? copil nou…

gândea angelic zborul cu glas tare, gândul „păsării” ce l-ai pus în noi

gândea găsirea grabnic pe cărare, gândul din stele luminând prin ploi

paie fără grâu

mi-ar plăcea să mă mântuieşti astăzi nu mâine

trimite smurdul, salvarea, pompierii

zi un cuvânt, rosteşte un înger, un capăt prezentului astfel

începe o nouă stea şi-un nou albastru

zdrăngăne un cântec şi-o nouă eră din paiele mele reci ce ţi le fac staul

…

zile înainte de Paşte

Să regret înainte sau să-mi pară rău după?

Mai bine să-mi pară rău înainte decat să regret după!

 

Regretul a căzut ca un trăznet în paratrăznetul poftelor mele

lăsand o ruptură între păreri de rău şi dorinţă

e oare cu putinţă?

nevăzutul vant al vieţii îmi mătură norii clipelor

fără să mă lase să-i las să-mi plouă pămantul de care mă leg

sufocantă durere în piept

mă încheie ca pe un final de capitol

şi învăţ să aştept următorul – fără regret

întorc foile din calendar spre’a vedea că pe fiecare scrie „aprilie”

iar ziua de luni e duminică

ziua de marţi duminică

întreaga săptămana duminică

 – duminică de Paşte –

primul capitol de regret şi de noapte în încorsetarea graului care moare

spre a se naşte!