o menire specială omenire omenire ţi-a fost dată în neştire cu nemiluita cum imensul ocean al timpului îşi picură-n noi zi după zi avutul: clipita o menire specială omenire omenireţi-a fost… şi îţi e sfială cum te-adună şi te scoală zorii zilei de când lumea şi pământul cum ‘şi-adună înţelesu-n elcuvântul o menire specială straturi straturi şi grădină viaţă-mbălsămată-n vină omenire omenire tu pe umerii tăi falnici porţi cu trudă în neştire porţi închise şi deschise porţi în tine o menireo menire specială oh menire cine cine?şi-a pus ramuri de finic înaintea ta pe drumuri (cum i-au pus şi Lui un pic)înaintea ta deschisă o menire-ţi stă mereu la picior de table sparte muntele lui Dumnezeuapogeu
când te urci pe-un scaun eşti mai sus cu-n scaun decât podeaua…*nici nu-i de mirare şi nici degeaba nu-şi chema Dumnezeu oamenii pe munte şi nu doar pe munte ci pe munte sus *conta mai puţin cât le lua ca să ajungă acolo detalii de paranteză de şters de ignorat de trecut peste ca peste pietre ca peste bălţi ca peste prundul ce îţi udă paşii scările ce te-nalţă să vezi în miniatură marea lume ce te-nghite cu apropierea-i ce te copleşeşte (atunci) când îţi lipseştescaunul muntelui şi înălţarea*totuşi (atunci) când ajungi în vârfse cade privirea s-o laşi în jos
călătorru' 