‘t was raining… upside-down were the backbones of covers and covers were the clouds alike from scattered pages, random letters were seeping in trickles – the sky was pouring into me its words and, to be able their meaning to grasp my pits gathered puddles- mirroring intentions…https://calatorru.wordpress.com/2007/11/10/metafore/ Traducere de… ziua mea 🙂 (K.I.)
ce munţi de tăcere-ntre văile noastre doar amintirile cărărui mai vibrează semn că inima nu s-a oprit în loc ci încă visează venele bătute de umbletul ei sângerează şi-acuma ecouri ce duc în spate raniţe de idei pe marginile prăpăstioase şi-adânci ale neînţeleselor goluri când vom sfărma atâta stâncă de piatră cu timidele noastre ciocane? aud vorba ta cum îmi bate la uşă ca un cioc mult prea mic într-o coajă prea mare ce prăpăstii în sufletul nostru ce piscuri himalaice de tânjire triunghiulare umbre tatuate le leagă-n cărărui de amintire şi-arunc din valea mea lasou de vorbe cu herghelia suflului grămadă în prea îndepărtata ta câmpie de dincolo de munţii cu zăpadă de am lăsa toţi caii să alerge cu ropotul de vorbe în copite poate că drumeţiile-ar învinge şi s-ar preface geru-n avalanşe şi până-n văi s-ar tot topi s-ar tot prelinge…
încercarea se-ntinde asemenea unei gropi cu marginile nehotărâte văzută de-acol’ de sus din ochiul interior al soarelui privirea legată de rază o străbate până-n înţelesul ei de abis până-n vremea aceea a naşterii când absolut orice realitate (re)devine vis de-aici din perpendiculara perspectivă umană încercarea e-o neregularitate a scoarţei terestre groapa rămasă-n urma sâmburelui căzut din zgomotul primei muşcături mai adânci pe care prima femeie o săpa cu dinţii în prima-ncercare (groapa unora e mai mică, groapa altora e mai mare) pentru mersul meu legănat ea-i o posibilitate încă neîntâlnită: iubirea unei amintiri neştiută-n uitat …iubire ce-şi plânge dorul dintâi neştiind că m-am pierdut în aflat neştiind că-i iubită încercarea se-ntinde ca somnul în zori sau ca masa-n praştia pregătirii se-ntinde la poveşti ca un cântec pe-arcuş de viori (ca o) răsturnare miraculoasă a firii
Începutule, Tu vei aduce-n curând un nou început
ne va lua prin surprindere odată
ne vom uita la viitor de după gardul morţii
de după masca pe care gândim c-o vom îmbrăca
după ce asta pe care o purtăm acum e gata deşirată
abia atunci abia
omizile se îmbracă în fluturi
bobiţele înfloresc prin grădini
deşi ce vom fi încă nu ni se-arată
nu ne mirăm şi nici măcar nu suntem surprinşi
de gândul că ne vei schimba într-o zi
ca atunci când noaptea se gată
Tu zilnic transformi noaptea-n lumină
iar apei îi dai când trup albicios
când albastru din mări o anină
când coboară pe noi sub formă de ploi
…de ce ne-ar mira ce-o să vină ?
Se vede prin aerul acesta care ne înconjoară cum ne ies cuvintele din gură, tot aşa de vizibile ca bulele-n apă.
Acolo ne temem, şi dintr-o dată facem din suprafaţă fericirea supremă, sfidând memoria (amintirea) aceea când plămânii respirau lichidul ca pe-o normalitate de la sine-nţeleasă.
Când se va vedea prin aerul acesta care ne înconjoară desprinderea de pe buze a ultimelor cuvinte, atunci vom ştii (cu siguranţă) că rezerva aia a fost limitată şi a ajuns la capăt.
De-ar avea cuvintele culoare, nuanţele celor spuse de noi n-ar sta-n dicţionare ci-n depozitele de vopsele, iar aerul şi atmosfera din jurul nostru ar fi ca lumina de dincolo de prismă.
Când ne-am certa am vorbi cu negru, cu gri şi cu roşu, iar împăcarea ar fi verde şi albă, înrămată de conturul firav al fiecărei zile, în albumul anilor şi-n galeria vieţii.
Din adâncul acesta al oceanului propriu dau drumu acestor câtorva vorbe oxigenate, ca să vă miraţi voi peştilor, şi ca să completez aerul ce începe imediat ce se sfârşeşte acesta.
Azi nu-s în apele mele!
De obicei e floare la ureche să scriu, ba despre o umflătură, ba despre o gogonată, însă azi n-am chef să fac pe măscăriciul, nici să fac pe vopsitoru’, nici măcar să vopsesc peste rugină darămite să umblu cu cioara vopsită, aşa că o las baltă!
Apă de ploaie!
Apă de ploaie în ulcior spart – în ciobul care râde de amintirea dăţilor în care a fost la apă, incapabil să înţeleagă cum a reuşit să-şi taie singur craca de sub picioare, fără să fie pasăre, fără să fie papagal.
Asemenea lui mă surprind uneori că bat câmpii ! O iau rău de tot pe arătură, umblu creanga !
După mult mers, ca un călător veritabil, mă opresc şi stau. Stau pe gânduri câteodată, fără să fie prea confortabil. Alteori stau cu sufletul la gură şi mă uit zâmbind cum trec câinii cu covrigi în coadă, cum trec cocorii, cum trece câte-un prost cu scara în spate, dovadă a deşteptăciunii că ştie să iasă din gropile-n care-o să cadă.
Îmi pierd minţile tot uitându-mă cum trecem toţi ca gâsca prin apă, sau cum ne potrivim ca nuca-n perete, fără să ne simţim cu musca pe căciulă din nici o pricină.
Dar să ne-ntoarcem la oile noastre !
Când nu-s în apele mele sunt într-o ureche ! Aud tot ce aude urechea şi-s părtaşi secretelor ei galbene. Urechea nu-i galbenă de grasă, e de ceară.
Când nu-s în apele mele, îs dus cu pluta pe alte ape!
călătorru' 