dă-i înainte, dă-i!
pe străduța din capătul pisicii găsești o scară
în capătul ei
incendiată o inimă uitată de pași
mormanul de secunde de peste ea
prăfuit a luat foc
pulberea e de stele
pe străduța din capătul pisicii
e o bancă
acolo găsești toate economiile mele
ascunse ca mâinile
în buzunarele de la geacă
dă-i înainte, dă-i!
pe străduța din capătul pisicii
găsești privirea ta pierdută
lăsată acolo intenționat
spre revenire…
poetul (nu) se teme de cuvinte el şi-a mântuit înfricarea el merge cu bicicleta mereu înainte peste ape(l) având mereu acolo-ntre coarnele ei farul aprins el e-mpins să-mpingă de ele să tragă de ele cum trag vâslele de apă şi întind copiii joaca pe corzile gumei de mestecat după ce-o termină de savurat până prind miros opririle a mere o adună-ntre degete şi-o lipeşte când de marginea interioară a mesei când de chenarul interior al fricii amprentând în ea un bileţel de curaj ca pe-o firmitură din masa copioasă pe care-şi (de)scrie (ne)înfricarea bucată cu bucată el dezamorsează mina 0.5 (sau chiar altă cifră) şi calcă neînfricat peste fiecare pastă anume ca să explodeze şi să-mproaşte în ochii voştri zăcământul ei de tărie de comerţ între gânduri de-argint ba chiar cu schije de aur şi diamante care de repede ce plonjează nu le vede decât ochiul ce devorează lumina minelor lui cu pupila neagră – cosmic universală gaura neagră scobită înadins în drumurile stelelor din noi
tactila privire o aruncam prin vălul de-ntuneric ca un orb faţă de tot ce-i nevăzut cu mâinile credinţei bâjbâiam şi încercam să-ţi pipăi faţa Dumnezeule făr’ să mă ard dacă se poate şi fără să mă tai să nu-mi rănesc cumva atigerea-n tiptila pipăială a cuvintelor ce-ţi ies din gură sau para de foc ce ţi-o culegeam dintre pleoape de parcă toamna ‘mbelşugată a găsirii era aceea însă ce pot vedea nişte degete-n noapte sau ce-ar putea atingerea s-audă ? în nevăzut ca un arcaş şi-acum mi-arunc, mi-azvârl’ şi gândul şi privirea şi-apoi mă duc să dibui ce-am lovit, ce-am nimerit trăgându-mă de firul cu care de săgeată sunt legat pân’ ce-n cămări pe raft stau perele de foc ale privirii cu care înlocuiesc şi-aici şi-acol’ şi-acum şi-atunci văzând şi nevăzând prin vălul dintre tot ce-i în afar’ şi tot ce-a năvălit în ochi în ochiul viu faţă de tot ce-i nevăzut cu pere-n colţul gurii si sătul setos de dulcile poveşti cu care mâinile din când în când îl zăpăcesc
de-ar fi credinţa un pistol m-aş împuşca în cap şi-n inimă m-aş împuşca să mă străbată glonţul ei şi să se vad-n mine pân’ dincolo de tot ce-i de văzut dar ea-i un tren accelerat ce nu opreşte-n gara mea să urc ci trece-n zbor cu şuier şi tam tam taram taram şi până să m-arunc în faţa lui ca într-un ritual iar l-am pierdut apuc marfare line lente leneşe le urc din mers şi văd şi simt şi gust ce poartă-n ele tot felul de încărcături din care mă hrănesc şi-n loc să-mi iau bilet la clasa-ntâi’ călătoresc cu ele clandestin sub paşi sub pleoape şi sub nări se-ntinde iar un scurt peron cu scări de cord şi becul programat nu-i port pe alţii dinspre ce nu este spre ce va fi mă las purtat trenurile nu ştiu de pânze şi de ape ele nu ancorează-n port ci-n gările pline de praf a unei cărţi sub simfoniile caniculare numite zi
ce ropot de ploaie de vară sunt paşii Lui peste pietre iar vorba-i un fel de curcubeu ce-nfioară şoptită ca raza amurgului către seară în nopţile albastre şi senine de vară a visului şi-a durerilor noastre a clipelor negre şi-albastre oloagă umblarea tace de lene şi îngerul tace lenevind tulburarea doar ziua cu ziua si ziua cu seara se-ntrec între ele alergându-se alene de ce-i sună paşii ca moneda căzută de ce-i cade vorba la mine în creştet cu gura căscată privirea mea mută urcă spre îngerul-Om ce-mi vorbeşte la ce îmi mai trebe tulburările ude mi-e sufletul tot o undă şi-un foşnet umblările toate prin mine zălude se scoală şi umblă cu trosnet şi fac ce de mult n-am făcut niciodată pe pietrele lespezi ca ploaia de vară paşii Lui de ai mei ca spiţa de roată în mersuri îi leg să-i scap de povară cu patul în mână şi inima ceară aprinzându-se toată
de data asta e altă poveste – mereu, nesfarşit şi-ncontinuu
cu un capsator şi-un carton
nişte cifre ce n-au înţeles altul decat cerneală pe dos
în coordonatele unei priviri ce ştie unde e stanga şi dreapta
unde e sus şi unde e jos
se face că se plimbă pe străzi fără bilet
nepăsător la capsatorul rămas în vagon
s-a legat la şiret ca să se bucure de libertate
şi merge pe jos cu mijlocul de transport în comun
cu cartonul expirat în buzunar
mereu mai uzat, mereu bun
e-o poveste cu oameni prin ea presăraţi ca semne de punctuaţie
unii sunt parantezele dintre mersuri
ca staţiile de autobuz
iar alţii sunt virgule printre versuri
tăcerile cu ajutorul cărora conversa
vorbea cu el şi cu ei deopotrivă
personaj şi poveste mereu
prin el trecea timpul ca-ntr-o remiză
în care mori pas cu pas cat eşti viu
pana e scos aparatu’ din priză
pe deasupra zbor păsări spre casă
în urmă se-aude un pas cam grăbit
ce trece în urmă şi povestea o lasă
paralelă pe harta unui cerc nesfarşit
capsatorul a întalnit cartonul
l-a prins în întalnirea lui
şi ca pe-un final de poveste
l-a găurit
când spre dreapta când spre stânga
oamenii merg înainte
mersul ei şi-l prind în ţeluri
eu li-l prind doar în cuvinte
picurii de pe umbrele s-au oprit
că nu mai plouă
într-o strângere de mână
s-au prins două
din umblarea ei ciudată
frunza s-a oprit în verde
o să meargă mai departe
şi-o să cadă spre maro
(ca al toamnei indigo)
umple golul de prin sticle
sorbitura cu-nsetare
umple golul din pahare
însă golu’ ascuns în tine
nu mai pare să se umple
nu dispare
când spre stânga când spre dreapta
mâna face semne line
revederi zidite-n ţeluri
ce-s descrise în cuvinte
când ştiute şi-nţelese
când ascunse şi străine
stelele se torn în forme
şi de-argint şi de clipită
lumea-şi poartă mersul iute
şi de trecerea-i grăbită
stă lipită
o caut şi n-o găsesc…
prin dreptul ferestrei dispar anotimpuri cu viteza călătoriei prin tren
mă opresc la fiecare compartiment şi o caut aşa cum citesc romanele pagină cu pagină călcând pe holuri cu umezirea de deget
adorm spre sfârşit(ul) răstignit în uşa rămasă deschisă prin care se pierde încrucişarea linilor în depărtata lor mântuire
deschid închiderea şi nu-i mai găsesc locul – s-a blocat într-o poză clepsidra vieţii; caut popasul neodihnit caut odihna fără să reuşesc să fiu în stare să prind tăcerea în cârligele vorbei
caut şi nu găsesc sfârşitul căutării nici măcar în sărutul de final al scârţâitului cu care trenul îşi târâie paşii şi-şi linge tălpile a căror ameţire îl poartă
de-o vreme am sub mers-uri o sârmă
îmi tremură paşii iar sârma mi taie
cu mâinile caut coloane, ţurloaie
în dreapta şi-n stânga căderea atârnă
când sârma e lată cât drumul, cât lumea
alerg pe ea vesel şi-o salt fără frică
dar sârma-i acuma subţire şi mică
timid o păşesc, abia îi urc culmea
cu braţele cruce îngân o balanţă
întrebările toate-s cârlige
îngustimea începe să strige
iar tălpile-şi caută libertate, vacanţă
trăirea-i spirală cu izvor într-o roată
degeaba mă-ntreb ce-i cu mersul pe sârmă
oricum sunt în urma rămânerii-n urmă
doar pe drot mi-e păşirea echilibrată
călătorru' 