Arhive pe etichete: mers

revino(ți)…

Standard

dă-i înainte, dă-i!
pe străduța din capătul pisicii găsești o scară
în capătul ei
incendiată o inimă uitată de pași
mormanul de secunde de peste ea
prăfuit a luat foc
pulberea e de stele

pe străduța din capătul pisicii
e o bancă
acolo găsești toate economiile mele
ascunse ca mâinile
în buzunarele de la geacă

dă-i înainte, dă-i!
pe străduța din capătul pisicii
găsești privirea ta pierdută
lăsată acolo intenționat
spre revenire…

11896920_1483143705336527_1775512324_n

poetul şi nespusele lui frici

Standard
poetul (nu) se teme de cuvinte
el şi-a mântuit înfricarea
el merge cu bicicleta mereu înainte
peste ape(l) având mereu acolo-ntre coarnele ei
farul aprins
 
el e-mpins să-mpingă de ele
să tragă de ele cum trag vâslele de apă
şi întind copiii joaca pe
corzile gumei de mestecat
 
după ce-o termină de savurat
până prind miros opririle a mere
o adună-ntre degete şi-o lipeşte când
de marginea interioară a mesei când
de chenarul interior al fricii
amprentând în ea un bileţel de curaj
ca pe-o firmitură din masa copioasă
pe care-şi (de)scrie (ne)înfricarea
bucată cu bucată
 
el dezamorsează mina 0.5 (sau chiar altă cifră)
şi calcă neînfricat peste fiecare pastă
anume ca să explodeze
şi să-mproaşte în ochii voştri zăcământul ei de tărie
de comerţ între gânduri de-argint
ba chiar cu schije de aur şi diamante
care de repede ce plonjează
nu le vede decât ochiul ce devorează
lumina minelor lui
cu pupila neagră – cosmic universală
gaura neagră scobită înadins
în drumurile stelelor din noi
 

orbecăitul mers al mâinii

Standard
tactila privire o aruncam
prin vălul de-ntuneric ca un orb
faţă de tot ce-i nevăzut
cu mâinile credinţei bâjbâiam şi încercam
să-ţi pipăi faţa Dumnezeule
făr’ să mă ard dacă se poate şi
fără să mă tai
să nu-mi rănesc cumva atigerea-n
tiptila pipăială a cuvintelor ce-ţi ies din gură
sau para de foc ce ţi-o culegeam dintre pleoape
de parcă
toamna ‘mbelşugată a găsirii era aceea
 
însă ce pot vedea nişte degete-n noapte
sau ce-ar putea atingerea s-audă ?
 
în nevăzut ca un arcaş
şi-acum mi-arunc, mi-azvârl’ şi gândul şi privirea
şi-apoi mă duc să dibui ce-am lovit, ce-am nimerit
trăgându-mă de firul cu care de săgeată sunt legat
pân’ ce-n cămări pe raft
stau perele de foc ale privirii
cu care înlocuiesc şi-aici şi-acol’
şi-acum şi-atunci văzând şi nevăzând
prin vălul dintre tot ce-i în afar’ şi tot ce-a năvălit în ochi
în ochiul viu faţă de tot ce-i nevăzut
cu pere-n colţul gurii si sătul
setos
de dulcile poveşti cu care mâinile din când în când
îl zăpăcesc
 

din simfoniile caniculare ale zilei

Standard
de-ar fi credinţa un pistol m-aş împuşca
în cap şi-n inimă m-aş împuşca
să mă străbată glonţul ei şi să se vad-n mine
pân’ dincolo de tot ce-i de văzut
 
dar ea-i un tren accelerat ce nu opreşte-n gara mea
să urc
ci trece-n zbor cu şuier şi tam tam
taram taram
şi până să m-arunc în faţa lui ca într-un ritual
iar l-am pierdut
 
apuc marfare line lente leneşe
le urc din mers şi văd şi simt şi gust
ce poartă-n ele tot felul de încărcături
din care mă hrănesc şi-n loc să-mi iau bilet
la clasa-ntâi’
călătoresc cu ele clandestin
 
sub paşi sub pleoape şi sub nări se-ntinde iar
un scurt peron cu scări de cord
şi becul programat
 
nu-i port pe alţii dinspre ce nu este spre ce va fi
mă las purtat
trenurile nu ştiu de pânze şi de ape
ele nu ancorează-n port ci-n gările pline de praf
a unei cărţi
sub simfoniile caniculare numite zi
 

tulburare

Standard
ce ropot de ploaie
de vară sunt paşii Lui peste pietre
iar vorba-i un fel de curcubeu ce-nfioară
şoptită ca raza amurgului către seară
în nopţile albastre şi senine de vară
a visului şi-a durerilor noastre
a clipelor negre şi-albastre
 
oloagă umblarea tace de lene
şi îngerul tace lenevind tulburarea
doar ziua cu ziua si ziua cu seara
se-ntrec între ele alergându-se alene
 
de ce-i sună paşii ca moneda căzută
de ce-i cade vorba la mine în creştet
cu gura căscată privirea mea mută
urcă spre îngerul-Om ce-mi vorbeşte
 
la ce îmi mai trebe tulburările ude
mi-e sufletul tot o undă şi-un foşnet
umblările toate prin mine zălude
se scoală şi umblă cu trosnet
 
şi fac ce de mult n-am făcut
niciodată
pe pietrele lespezi ca ploaia de vară
paşii Lui de ai mei ca spiţa de roată
în mersuri îi leg să-i scap de povară
cu patul în mână  şi inima ceară
aprinzându-se toată
 

povestea 8 (bilete de drum)

Standard

de data asta e altă poveste – mereu, nesfarşit şi-ncontinuu

cu un capsator şi-un carton

nişte cifre ce n-au înţeles altul decat cerneală pe dos

în coordonatele unei priviri ce ştie unde e stanga şi dreapta

unde e sus şi unde e jos


se face că se plimbă pe străzi fără bilet

nepăsător la capsatorul rămas în vagon

s-a legat la şiret ca să se bucure de libertate

şi merge pe jos cu mijlocul de transport în comun

cu cartonul expirat în buzunar

mereu mai uzat, mereu bun


e-o poveste cu oameni prin ea presăraţi ca semne de punctuaţie

unii sunt parantezele dintre mersuri

ca staţiile de autobuz

iar alţii sunt virgule printre versuri

tăcerile cu ajutorul cărora conversa


vorbea cu el şi cu ei deopotrivă

personaj şi poveste mereu

prin el trecea timpul ca-ntr-o remiză

în care mori pas cu pas cat eşti viu

pana e scos aparatu’ din priză


pe deasupra zbor păsări spre casă

în urmă se-aude un pas cam grăbit

ce trece  în urmă şi povestea o lasă

paralelă pe harta unui cerc nesfarşit


capsatorul a întalnit cartonul

l-a prins în întalnirea lui

şi ca pe-un final de poveste

l-a găurit



lumea merge ‘nainte

Standard

când spre dreapta când spre stânga
oamenii merg înainte
mersul ei şi-l prind în ţeluri
eu li-l prind doar în cuvinte

picurii de pe umbrele s-au oprit
că nu mai plouă
într-o strângere de mână
s-au prins două

din umblarea ei ciudată
frunza s-a oprit în verde
o să meargă mai departe
şi-o să cadă spre maro
(ca al toamnei indigo)

umple golul de prin sticle
sorbitura cu-nsetare
umple golul din pahare
însă golu’ ascuns în tine
nu mai pare să se umple
nu dispare

când spre stânga când spre dreapta
mâna face semne line
revederi zidite-n ţeluri
ce-s descrise în cuvinte
când ştiute şi-nţelese
când ascunse şi străine

stelele se torn în forme
şi de-argint şi de clipită
lumea-şi poartă mersul iute
şi de trecerea-i grăbită
stă lipită

plimbare pe hol

Standard

o caut şi n-o găsesc…

prin dreptul ferestrei dispar anotimpuri cu viteza călătoriei prin tren

mă opresc la fiecare compartiment şi o caut aşa cum citesc romanele pagină cu pagină călcând pe holuri cu umezirea de deget

adorm spre sfârşit(ul) răstignit în uşa rămasă deschisă prin care se pierde încrucişarea linilor în depărtata lor mântuire

deschid închiderea şi nu-i mai găsesc locul – s-a blocat într-o poză clepsidra vieţii; caut popasul neodihnit caut odihna fără să reuşesc să fiu în stare să prind tăcerea în cârligele vorbei

caut şi nu găsesc sfârşitul căutării nici măcar în sărutul de final al scârţâitului cu care trenul îşi târâie paşii şi-şi linge tălpile a căror ameţire îl poartă

drot sub echilibru

Standard

de-o vreme am sub mers-uri o sârmă

îmi tremură paşii iar sârma mi taie

cu mâinile caut coloane, ţurloaie

în dreapta şi-n stânga căderea atârnă


când sârma e lată cât drumul, cât lumea

alerg pe ea vesel şi-o salt fără frică

dar sârma-i acuma subţire şi mică

timid o păşesc, abia îi urc culmea


cu braţele cruce îngân o balanţă

întrebările toate-s cârlige

îngustimea începe să strige

iar tălpile-şi caută libertate, vacanţă


trăirea-i spirală cu izvor într-o roată

degeaba mă-ntreb ce-i cu mersul pe sârmă

oricum sunt în urma rămânerii-n urmă

doar pe drot mi-e păşirea echilibrată