nenăscută clipa a venit la viaţă când sfârşit tăcerii a-nceput vorbirea pe altarul zilei şi din jertfa nopţii ispăşindu-i vina… s-a născut lumina niciodată parcă n-a zâmbit cadoul ca în mâna mică ce şi-l însuşeşte făurit din jertfa tatei ce slujeşte părăsindu-şi vechiul înflorit-a noul una după alta lovitura clapei scoate din gâtlejul notei o părere în durere-şi are cântecul platforma de pe care zboară jertfă loviturii înălţarea cere
iubirea-i pironită-n cuie
ca o haină
pe lemnu’ de-orizont
pe firmament
ca să-mplineşti istoria oglindită
în vorbele păstrate-n pergament:
ai rupt în faţa nedreptăţii
„ne”-ul sumbru
aşa cum haina ei ţi-au rupt-o
din călcâi
şi multelor istorii dezlânate
ţi-ai aşezat ruptura căpătâi
s-au adunat pe firele ce-ncheagă
mizerii înnodate gând cu gând
mâniile care nu ştiu de şagă
ca nişte ape gata să atragă
potopul care spală judecând
atunci în albia braţelor deschise
din cuie paratrăsnet ţi-ai făcut
durerile rodesc ca nişte vise
Tu ai făcut mai mult decât ai spus:
fărădelegea noastră adunată
spre răsărit c-o mână ai împins-o
cu cealalt-ai împins-o spre apus.
în semiluna fertilă
în seminoaptea lumii încă necoaptă
le-a intrat sub unghii
s-au murdărit pe mâini
legând laolaltă lutul şi varul
s-a revărsat peste ei o mare de vorbe – să-i spele
neînţelesele ploi ale iubirii Tale – şi harulîn coptura lumii,
în amiaza zilei brusc înnegrită
palmele Tale întinse păreau murdare
ţinând laolaltă dreptatea şi harul
s-a turnat peste Tine un puhoi de osandă – şi cuie:
era neînţeleasa Ta semnătură peste foile eliberării noastre
de degete ‘ntinse – şi ură
– Tată, planta aia cu care te-a acoperit nu se aseamnănă cu nici una din cele văzute de mine în grădină.
– Nu căuta în zadar fiule, nu-i o plantă, e piele. Nu ştiu de unde înclinaţia asta a ta de a sta printre mieluşei. Să nu uiţi niciodată că blana lor moale şi albă a fost preţul spinilor. După ziua cu pricina au început să apară peste tot sfidand cu neruşinare îngrijirea noastră. Plăţile nu sunt ca iarba… Credinţa reprezintă paşii sub care se face schimbul vieţii. Chiar dacă te doare sufletul cand i se stinge viaţa şi glasul, cineva trebuie să moară.
Obişnuieşte-te cu asta!
Al treilea om s-a chinuit s’aducă
Puse pe listă, le-am numărat: zece Una mai grea ca cealaltă
Ochii, privirea, gândurile toate Neliniştite s-au trezit, speriate. Erau pe deal cinci mii Fără femei, Fără copii. Când le-ai zis să ia şi peştele şi pâinea Şi să le-o dea, Au zis că n-au, că-i prea puţin, Că orişicât ai încerca nu s-ar putea… Câţi le-au citit, Câţi le-au privit, Câţi le-au gândit din foi La număr nu sunt multe Şi nici pe-o limbă ne-nţeleasă Că’ncepe de sus, că’ncep de jos, Eu nu le pot purta. Încercaţi voi! Din mine ţi le-am pus în mână La început erau din piatră moartă Dar au făcut din mine piatră vie. Tu-ai coborât pe deal… Şi paşii mei şi paşii lor spre Tine suie Şi când le-ai luat, în mână ţi-au fost cuie.
călătorru' 