Arhive pe etichete: Isus

…căzut pe pământ

Standard

Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod.” – Isus, puţin înainte de patimile Sale…

…şi noi? Trăim murind? Trăim ca să murim?

Nu doar că trăim spre moartea noastră, însă moartea se pare că este o condiţie esenţială a vieţii. El, bobul de grâu, este rodul morţii altui bob de grâu, şi viaţa lui rodnică, viaţa lui viitoare, înmulţirea şi prelungirea lui depind în mod imperios de moartea lui.

Lasă sacul, lasă podul, lasă vremea aceea… şi cazi din mâna celui ce te aruncă. Mi-am întors ochiul interior spre interior şi am orbit faţă de întreagă cealaltă parte – nimic din afară nu mai străbate, nu mai pătrunde nicio fecundare cu binefăcătorul exterior, ci doar o măcinare care diminuează treptat roţile interioare ale gândului şi simţirii.

Lasă siguranţa uscăciunii care e diferită de adâncimea întunecată şi de speriat a pământului. Cazi în pământul morţii – nu mai trăi cu trupul şi capul şi sufletul în norii din podul acestei case pământeşti, desprinde-te sau roagă-te să se găsească cineva, o mână, care să te ia şi să te arunce, în ciuda lipsei propriului mecanism de locomoţie – şi mâna aia să te arunce într-un pământ pregătit mai dinainte, şi nu aşa la întâmplare să cazi aiurea din sac pentru că s-a răsturnat şi nu mai era legat la gură, ca să devii înghiţitură şi prânz unei vrăbii proaste, unei găini sau unei ciori, şi tot viitorul tău de pâine să devină istorie posibilă doar.

Şi în loc să devină cina unei păsări, el bobul de grâu, sau tu mai bine,…a unei pasări care are la ea propria moară interioară şi propriul cuptor lipsit de dospire – mai bine ajunge să devină roadă, fir – să simtă moartea şi învierea din toate încheieturile, creşterea, ploaia şi roua, vântul; legănarea lângă alte fire, dansul că aparţine întregului câmp, cu legea gravitaţiei în rădăcinile mici şi cu imensitatea cerului deasupra,  şederea acolo în lan în învecinarea florilor de mac, să vadă răsăriturile şi apusurile, să audă muzica ploii şi tobele tunetului şi printre mustăţile proprii şuieratul vântului.

Da, ajunge hrană până la urmă – bucată dintr-o pâine dospită, frământată de mână, rupt în bucăţi şi transformat în pulbere albă, în îmbucătură prin căldura coacerii. Da, ajunge să devină toate aceastea..dar numai după ce a gustat anotimpurile anului cu frumuseţea lor. Da, are parte de puţină moarte ca să aibă parte de multă viaţă şi de toată experienţa rodnică ce vine odată cu ea.

El…bobul de grâu.  Noi?… nu ştiu…

new-life

“Paradoxal mai lucrează Hristos şi cu păcătoşii, cu viaţa şi cu moartea. Karl Barth scrie: harul îndreptăţirii e viaţa noastră, harul sfinţeniei e moartea noastră. Ceea ce înseamnă că, în operaţia îndreptăţirii, Domnul îi spune mortului (adică păcătosului): trăieşte! Apoi, după ce l-a scos din păcat, cu alte cuvinte din moarte, şi l-a chemat la viaţă, tot El îi spune celui acum viu: mori! Păcătosul căit – fostul mort care a fost chemat la viaţă – urmează acum să moară la cele lumeşti. “Sub aceste două determinări şi nu sub vreo alta trebuie să fie trăită viaţa (creştină).

Iată întreagă dialectica lui mors et vita: întâi te înviază, apoi te omoară: ca să fii cu adevărat viu. Aa, dacă asta-i viaţa, viaţa nu e uşoară, e un fel de moarte. Noi tot zicem: viaţa, viaţa e aşa şi pe dincolo… dar poate că nici nu ştim cum e viaţa adevărată (după cum nu ştim ce e moartea), poate că bâjbâim în zăduful apăsător al penumbrelor unul limbus şi printre confuziile unui vag limbaj…”Nicolae Steinhardt,  “Jurnalul Fericirii”

tulburare

Standard
ce ropot de ploaie
de vară sunt paşii Lui peste pietre
iar vorba-i un fel de curcubeu ce-nfioară
şoptită ca raza amurgului către seară
în nopţile albastre şi senine de vară
a visului şi-a durerilor noastre
a clipelor negre şi-albastre
 
oloagă umblarea tace de lene
şi îngerul tace lenevind tulburarea
doar ziua cu ziua si ziua cu seara
se-ntrec între ele alergându-se alene
 
de ce-i sună paşii ca moneda căzută
de ce-i cade vorba la mine în creştet
cu gura căscată privirea mea mută
urcă spre îngerul-Om ce-mi vorbeşte
 
la ce îmi mai trebe tulburările ude
mi-e sufletul tot o undă şi-un foşnet
umblările toate prin mine zălude
se scoală şi umblă cu trosnet
 
şi fac ce de mult n-am făcut
niciodată
pe pietrele lespezi ca ploaia de vară
paşii Lui de ai mei ca spiţa de roată
în mersuri îi leg să-i scap de povară
cu patul în mână  şi inima ceară
aprinzându-se toată
 

n-am nici un Betleem ‘n-apropiere

Standard
puţinul aur pe care-l am nu Ţi-l dau nici tamaia nici smirna pe care nu le am
am doar presupuneri si presimţiri
un sentiment ascuţit ca o stea ce s-a născut covor de lumină ‘naintea Ta
*
călcau copitele de cămilă urmele aşa cum degetele mele imprimă vorbe sub apăsarea lor
umilul staul in care Te-ai coborat avea formă de prunc
Tu te-ai înghesuit cu drag în inima lui largă
şi de-atunci (aşa) ne vrei pe toţi
chiar fără cămile, fără aur sau smirnă, fără călătorii lung debusolate
fără hanuri pline de necunoaştere…
ne doreşti un Crăciun cu Tine ca o renaştere
*
hanul simţirilor e plin n-ai loc acolo
motelul filosofiilor ocupat nici o cameră goală
stăm pe-un moment ca pe-o movilă
şi privim cand înainte cand după
cu privirea rătăcitoare banală…
*
atunci ne mai doreşti un pic de nebunie de-a Ta să ni se prindă privirea de coada cozilor de stea
şi să ajungă acolo unde doreşti Tu
printre vise ca un vis
printre săbii ca o Sabie
care taie manerele uşilor şi decojeşte valorile
care aşează privirea la locul ei
asemenea apei în albie
*
n-am nici un Betleem prin apropiere
am doar o inimă flămandă de paine
copilăroasă şi neprimitoare
neîncrezătoare nici în azi nici în maine…
*
fă cumva ca pasul de stea să devină un fel de capac
un fel de lumină peste inima mea
mirosurile ei învechite să semene a păstori şi-a copite
venite din toate colţurile lumii
să Te caute şi să Te găsească pe Tine

plăteşti acum sau după?

Standard
e bun jugul Meu sarcina Mea uşoară
oricum o să faci bătături oricum o să plăteşti
oricum o să te doară…
de ce să te-nhami la un (alt) jug în care vei orbi
tot aruncand privirile’ntr-o parte  (peste umăr) ‘nainte
asemenea vorbelor şi privirea mai spune altceva cu păreri
sau mai minte

vrei o povară doar pentru tine să ai sentimentul posesiunii…
hamurile lor nu-s hamurile Mele
cantarul e înşelător busola dereglată
în jugul Meu şi-n hamurile Mele mai e o persoană legată

în încercare în lepădare îşi lovesc încercătorii inima’n ceafă
de parcă te poţi dezbrăca de piele
dintr-un jug în alt jug
dintr-0’ncăpere în altă’ncăpere

te poţi aşeza în fiece parte
fontul nu contează prea mult
nu-i de lemn nici din aur sau schele
e uşor jugul Meu şi e bun
în faţa lui de faţadă stă viaţa de zi cu zi
ca urechea s’o prindă ochiul s’o creadă
fără nici un fel de jujeu la vedere…

– totuşi oamenii se plang că abia de mai pot să îndure
pe grumazul lor întreaga pădure –

fluierele picioarelor

Standard
pe portativul crucii ciocanul şi lovirea
îşi suflă lovitura în fluier de picior
sfărâmarea şi căderea, durerea şi trosnirea
răsună-n portativul înscriselor istorii
ce se despart la moartea Marelui Dirijor
 
total nepotrivită o voce omenească
blesteme şi injurii aruncă în ciocan
ar vrea ca să-l amâne, să-l tacă, să-l oprească
dar el îşi cântă nota în celălalt ciolan
 
da’ ce ? ajunge-o foaie când muzica nu-i gata ?
se mută-n dreapta crucii – ciocanu-i cheie,  sol
şi îşi ridică umbra să sufle în alt fluier
cu mult prea dura veste…
iar vocea-şi scade tonul, bemol după bemol
 
la mijloc stă Refrenul pe portativul crucii
încoronat cu titlu de-un dirijor roman
în palme-i cântă sânge pe instrumentul rece
iar ritmul răstignirii îl bate-ntreg pământul
pe-o tobă bolovan
 
Lui nu îi suflă-n fluier, în stângul şi în dreptul
rămaşi fără de suflu doar se privesc domol:
Maestrul: Dirijorul, cu nota: interpretul
lovindu-i clapa coastă c-o notă ascuţită
ţâşneşte către public din inima-i zdrobită
iubirea în ecou
 
Ioan 19.33

round trip

Standard

pietrele cântau, copiii strigau !

măgăruşul ce făcea?

se-ncorda de spate, se făcea şa

îşi ciulea urechea şi păşea înainte,

înainta


Doamne, tu plângeai ! hohoteai

lor li se părea că jubilai


şaua măgăruşului nu mai înţelegea nimic

nici pietrele nu mai înţelegeau nimic


auzeau dialogul vostru despre ele

şi fiecare vorbă le lovea precum dalta

– un fel de strămoş al târnăcopului dintr-un viitor necunoscut lor

prevăzut să le despartă precum un divorţ

prezent în vorba voastră

în dialogul vostru


ramurile se desprindeau din pomi

îşi t(r)ăiau prematur toamna într-o zi de primăvară

şi pavau drumul sub nepăsarea hainelor aruncate

a dezbrăcării profetice şi inconştiente


copiii cântau, pietrele strigau pe limba lor

neînţelese şi neauzite nici de limba noastră încă nevorbită

nici de limba măgărească

nici de limba evreiască, romană, profană


Doamne, tu ce făceai ?

de ce le vorbeai limba profeţiilor tale ?

păşeai încet pe lângă călătoria către intersecţia celor două lemne,

(a)ducând cu tine împlinirea ce se scălda în şaua plânsului

pe măgăruşul şa, pe şaua istoriei


Tu intrai şi ieşeai simultan !


simone, simone

Standard

am un cuţit şi mi-am mai luat şi sabie

de-ar fi să mori, în moarte vom fi una !

te apăr Doamne chiar cu preţul vieţii

oricât de-nverşunat-ar fi furtuna


Tu m-ai privit cu calm până-n credinţă

şi m-ai strigat de două ori pe nume

în jurul meu ai pus o rugăciune

ca să-l îmbraci pe ciur în neputinţă


ne-aruncă viaţa-n stânga şi în dreapta

cu legănarea ei de mamă aspră

brutală lopătare gură cască

spre pleava şi spre grâul din trăire


mai strigă-mă de două ori pe nume

şi nu te prinde-n vorba mea nătângă

îmi port bravura-n scris de mână stângă

Tu cerne-ţi împrejur o mijlocire

Luca 22.31

cântece diferite

Standard

ai tras pe ochi o şapcă jerpelită

şi nu ţi-ai pieptănat perii din barbă, apoi

te-ai aşezat turceşte pe o plită

cioplită grosolan c-o veche bardă


în colţul străzii dincolo de staţie

e-o catedrală plină de vitralii

lumina chipurilor le dă viaţă

pioşi răsună-n criptă gologanii


Isuse vocea ta smerită se ţese cu acordul de chitară

mulţimea-ngândurată şi grăbită

te ocoleşte-ntre carton şi seară


nimic nu le izbeşte în privire

şi până-n inimă nu pot să vadă

Tu cânţi acum din fluier o baladă

şi tot schimbi instrumentul cu uimire

Luca7.31

deschidere

Standard

iubirea-i pironită-n cuie

ca o haină

pe lemnu’ de-orizont

pe firmament

ca să-mplineşti istoria oglindită

în vorbele păstrate-n pergament:

ai rupt în faţa nedreptăţii

„ne”-ul sumbru

aşa cum haina ei ţi-au rupt-o

din călcâi

şi multelor istorii dezlânate

ţi-ai aşezat ruptura căpătâi


s-au adunat pe firele ce-ncheagă

mizerii înnodate gând cu gând

mâniile care nu ştiu de şagă

ca nişte ape gata să atragă

potopul care spală judecând


atunci în albia braţelor deschise

din cuie paratrăsnet ţi-ai făcut

durerile rodesc ca nişte vise

Tu ai făcut mai mult decât ai spus:

fărădelegea noastră adunată

spre răsărit c-o mână ai împins-o

cu cealalt-ai împins-o spre apus.

‘nghesuială

Standard

din carne din om şi din lume ţi-ai făcut popas printre noi

în drumul iubirii divine spre uşa din spate cu paie şi boi


un pai printre paie, locaş ţi-au făcut în grâul tăiat  în umbra recoltei

murit lângă secera cu vârful dinţat destin sub întinderea boltei


şi n-au ştiut cine-i deşi Tu le-ai zis, şi-nchis-au lăsat intrarea şi vremea

citit-au în cărţi despre locul prezis şi-n noapte păşit-au cu ochiul închis

lipsiţi de păstori şi de magi ce-au găsit lumina din stea şi busola


umplută ne e şi azi ca şi-atunci şi casa şi (h)anul şi vrerea

în gând şi-n credinţă-i împietrirea din stânci, judecata cu pre şi durerea


Tu fii-ne cadou strecoară-te-ncet ca apa ce-n goluri potrivită e bine

închide-ţi privirea ‘nghesuielii din piept şi-nghesuie-ne-n suflet cu Tine !

ascultare

Standard

cu mâna-ntinsă asemeni unui deget

ai invocat o linşte bizară

ce, tace-n lume dintr-o dat-o ţară?

cum să gândesc

când gându’ mă-nfioară…

şi totuşi a tăcut întreaga mare

cu pruncii ei de spumă şi de valuri

părinţi de vânt ce urlă ca balauri

când degetul Ţi-ai ridicat

(spre seară…)

gustul diVin al apei

Standard

Din vase mari de piatră şi multă apă chioară

În curtea’mpodobită pentru nuntă

Ai scos întâia Ta minune, aşa’ntr-o doară

Să le acopere nevoia nedorită.

 

Şi s-au mirat nuntaşii, şi-apoi nunul

De rânduiala neplanificată

Şi s-au mirat şi mirii de norocul

Stârnit de invitaţia acceptată.

 

Şopteau cu toţi sorbind licoarea nouă

De ştie careva care-i e Viţa?

Că au şi ei pe acasă vase goale

Dar apa lor are alt gust,

Oricât ar fi turnată în pahare.

 

Zâmbeai cu bucurie-n colţ de masă

Însufleţit de ajutorul dat

Gândindu-Te la cât de mulţi vor spune:

„Şi apa mea în vin a transformat!”

Să investim în oameni?

Standard

 

Dacă orice întrebare cere şi are un răspuns, la intrebarea de mai sus îmi vin în minte mai mult întrebări decât răspunsuri.

            De ce să investesc în oameni?

Se zice că a lucra cu oamenii e una dintre cele mai grele lucrări. Oamenii sunt dificili, diferiţi, au stiluri de comunicare şi de abordare diferite. Cu cât sunt mai mulţi cu atât e mai greu în încercarea de a descoperi stilul fiecăruia, „limba pe care o vorbeşte”, pentru a fi cât mai relevant şi pentru a nu consuma şi cheltui timpul şi energia degeaba.

            Maşina ascultă (dacă-i în stare bună de funcţionare) – e mai uşor să fii şofer, deşi nu mai puţin riscant. Fierul nu se împotriveşte (prea tare) în mâna meşterului, deşi implică un anumit cost şi  risc şi lucrările de genul acesta.

            Căutând răspuns mă întreb din nou: Dacă nu investesc în oameni, în ce să investesc?

            Cei care fac o investiţie pe un an de zile, seamănă grâu; îl culeg întreit sau însutit la vremea recoltei, dacă vremea le-a fost prielnică, evident şi trăgând linie îşi zic că au făcut o investiţie înţeleaptă şi profitabilă. Oare nu-i mai uşor?  Însă în cazul acesta câştigul şi investiţia e doar pe un an, nu e 100 % sigură şi parcă se rezumă până la urmă la cifre: bani cheltuiţi şi bani câştigaţi.

            Dar dacă nu vreau să investesc în oameni ce caut la Biserică?

            Toată investiţia financiară pe care oamenii au făcut-o în zidurile bisericii, în mobilier, în aparatură electronică, sau orice alt lucru necesar bisericii, a fost făcută până la urmă pentru oameni. Nu au investit în „unealtă” decât cu scopul de a investi în oameni; pentru a crea un context, condiţiile prielnice necesare pentru ca nimeni alţii decât oamenii să se poată întâlni şi să poată face o investiţie reciprocă unii în alţii, sau cum se întâmplă câteodată, câţiva în majoritatea. O investiţie de-a lungul timpului, de-a lungul vieţii, duminică de duminică, zi după zi.

            Dar dacă nu vreau să investesc în oameni ce caut la Biserică? Doar ca alţii să investească în mine? Dacă răspunsul e adevărat în dreptul meu, sunt eu o investiţie profitabilă?

            Asemenea plugarului care nu ară cu certitudinea recoltei, ci doar cu speranţa ei, acela care e dispus să investească în mine „îşi aruncă pâinea pe ape” ştiind că „după multă vreme o va găsi iarăşi.” E dispus să rişte mimându-L pe Dumnezeul lui ca un copil preaiubit, după cum stă scris în Scriptură. Conştient de mulţimea domeniilor în care fiecare din noi poate face o investiţie, nu pot să nu mă întreb DE CE, dintre toate aceste domenii, Dumnezeul care s-a coborât la noi prin Fiul Său Isus Hristos, a ales oamenii şi a investit in ei. Nu oamenii cei mai de sus ai societăţii, ci oameni de condiţie modestă, asemenea majorităţii dintre noi.

            Fiul lui Dumnezeu creşte şi umblă timp de 30 de ani printre oamenii poporului Său. Tăcut, neremarcat, fără „tam-tam”, în obscuritatea familiei şi culturii lui. „Pierde vremea” în toţi aceşti ani (până la maturitatea cerută de timpul acela), iar când se hotărăşte „în sfârşit” să iasă pe scena publică, deşi vorbeşte cu multă autoritate ca nimeni altul până atunci, lucrarea pe care o face este că îşi alege câţiva bărbaţi şi face din ei prietenii Lui, clădeşte între El şi ei o relaţie de prietenie, le devine Învăţător iar ei îi devin ucenici. Înainte să urce cu crucea în spate pe dealul Golgotei, după mai bine de 3 ani de prietenie şi investiţie în oamenii aceştia, Fiul lui Dumnezeu afirmă: „Tată…Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care mi-ai dat-o s-o fac!Ca apoi să explice: „Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau şi Tu mi i-ai dat…Căci le-am dat cuvintele pe care mi le-ai dat Tu…”, ca nu la multe zile după moartea şi învierea Sa să le poruncească acestor oameni să facă şi ei acelaşi lucru, să lase să se reverse în alţii investiţia pe care El a făcut-o în ei. „Duceţi-vă, le-a zis El, şi faceţi ucenici din toate popoarele…şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit!”

            Înţelegând importanţa acestei lucrări de ucenicizare, de investire în oameni a Cuvântului şi a valorilor lui Isus Hristos, marele apostol al popoarelor afirmă la rându-i: „Pe El îl propăvăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea…Iată la ce lucrez eu şi mă lupt după lucrarea puterii Lui care lucrează cu tărie în mine.”  Iar lucrarea şi porunca aceasta o dă mai departe ucenicului său Timotei, prin următoarele cuvinte: „…ce-ai auzit de la mine…încredinţează la oameni de încredere care să fie în stare să înveţe şi pe alţii.”

            Investind în alţii investim cel mai mult în noi înşine. Dovedim că investiţia pe care alţii au făcut-o şi o fac în noi nu e zadarnică. Aducem roadă bună spre bucuria noastră, a celor în care investim, a societăţii în care trăim şi spre bucuria lui Dumnezeu. Împlinim porunca şi lucrarea pe care ne-a lăsat-o Isus Hristos, din generaţie în generaţie şi pentru generaţia de acum.

            Mă gândesc şi scriu, pentru mine şi pentru cei ce citiţi aceste rânduri. Rescriu prima propoziţie uitând intenţionat semnul de întrebare: Să investim în oameni!

 

 

sub cărămizile zidului meu

Standard

„nelegiurile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru, păcatele voastre vă ascund faţa Lui şi-L împiedică să vă asculte!”

„…apoi a luat o paine, a frant-o şi le-a dat-o zicand: …acesta este trupul Meu care se frange pentru voi.”

„…a început să se înspăimante şi să se mahnească foarte tare…apoi a mers puţin mai încolo, S-a aruncat la pămant şi se ruga ca dacă este cu putinţă să treacă de la El ceasul acela.”

„…caci El este Pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea.”

„a şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit pironindu-l pe cruce.”

„Isus a strigat iarăşi cu glas tare şi şi-a dat duhul. şi îndată perdeaua dinlăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus pana jos…”

cu spatele zidit de meşterii ocării
îmbrăţişand mereu rebelul NU
m-am depărtat de ochii îndurării...
...atunci în noaptea freamătului măsliniu
dorind să-mi scapi umerii de povară
pe umerii Tăi goi ai luat-o Tu.

cumplitul zid al despărţirii
ce eu l-am făurit din piatră grea
Te-a afundat în iarba Nopţii arsă
căzand deasupra ai căzut sub ea.

şi spatele Tău una cu zidul s-a făcut
dar ca să-l rupi fărame sub ciocan
Te-ai ridicat trădat şi părăsit
ca să te-apleci din nou sub bici roman

nici biciul aspru n-a putut să-l sfarme
lăsand urme adanci pe unde Te-a umblat
şi-au fost tăiate sforile din astre
cazand sub crucea grea din nou te-ai ridicat!

abia cand fierul a-nflorit cu zgomot
în crăpăturile 'nroşite'n palma Ta 
pămant şi stanci, dureri şi trup şi patimi
viaţă şi zid şi tot, se destrăma...

replica

Standard

Ai făcut altar din două lemne
şi-ai legat iar cerul de pământ
Te-ai făcut o punte peste stele,
legământ semnat în sânge sfânt.
A tremurat pământul de groaza
poverii ce-o purtai pe umeri goi
Judecătorul şi-a rostit osânda.
Te-a legat de moarte cu un cui;
Iubind,
spre răsărit Tu ai întins o mână
Iar cealaltă s-a încleştat de-apus
Coroană de sârmă înghimpată
ca gard peste frunte ţi-au pus.
Le-a fost frică de ce era după
Si dop de piatra la gură au adus
Cuvintele şi-au revărsat ecoul
Dând piatra in lături
Fără vorbă
Ai spus mai mult decât tot ce s-a spus!