…căzut pe pământ

„ Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod.” – Isus, puţin înainte de patimile Sale…

…şi noi? Trăim murind? Trăim ca să murim?

Nu doar că trăim spre moartea noastră, însă moartea se pare că este o condiţie esenţială a vieţii. El, bobul de grâu, este rodul morţii altui bob de grâu, şi viaţa lui rodnică, viaţa lui viitoare, înmulţirea şi prelungirea lui depind în mod imperios de moartea lui.

Lasă sacul, lasă podul, lasă vremea aceea… şi cazi din mâna celui ce te aruncă. Mi-am întors ochiul interior spre interior şi am orbit faţă de întreagă cealaltă parte – nimic din afară nu mai străbate, nu mai pătrunde nicio fecundare cu binefăcătorul exterior, ci doar o măcinare care diminuează treptat roţile interioare ale gândului şi simţirii.

Lasă siguranţa uscăciunii care e diferită de adâncimea întunecată şi de speriat a pământului. Cazi în pământul morţii – nu mai trăi cu trupul şi capul şi sufletul în norii din podul acestei case pământeşti, desprinde-te sau roagă-te să se găsească cineva, o mână, care să te ia şi să te arunce, în ciuda lipsei propriului mecanism de locomoţie – şi mâna aia să te arunce într-un pământ pregătit mai dinainte, şi nu aşa la întâmplare să cazi aiurea din sac pentru că s-a răsturnat şi nu mai era legat la gură, ca să devii înghiţitură şi prânz unei vrăbii proaste, unei găini sau unei ciori, şi tot viitorul tău de pâine să devină istorie posibilă doar.

Şi în loc să devină cina unei păsări, el bobul de grâu, sau tu mai bine,…a unei pasări care are la ea propria moară interioară şi propriul cuptor lipsit de dospire – mai bine ajunge să devină roadă, fir – să simtă moartea şi învierea din toate încheieturile, creşterea, ploaia şi roua, vântul; legănarea lângă alte fire, dansul că aparţine întregului câmp, cu legea gravitaţiei în rădăcinile mici şi cu imensitatea cerului deasupra,  şederea acolo în lan în învecinarea florilor de mac, să vadă răsăriturile şi apusurile, să audă muzica ploii şi tobele tunetului şi printre mustăţile proprii şuieratul vântului.

Da, ajunge hrană până la urmă – bucată dintr-o pâine dospită, frământată de mână, rupt în bucăţi şi transformat în pulbere albă, în îmbucătură prin căldura coacerii. Da, ajunge să devină toate aceastea..dar numai după ce a gustat anotimpurile anului cu frumuseţea lor. Da, are parte de puţină moarte ca să aibă parte de multă viaţă şi de toată experienţa rodnică ce vine odată cu ea.

El…bobul de grâu.  Noi?… nu ştiu…

“Paradoxal mai lucrează Hristos şi cu păcătoşii, cu viaţa şi cu moartea. Karl Barth scrie: harul îndreptăţirii e viaţa noastră, harul sfinţeniei e moartea noastră. Ceea ce înseamnă că, în operaţia îndreptăţirii, Domnul îi spune mortului (adică păcătosului): trăieşte! Apoi, după ce l-a scos din păcat, cu alte cuvinte din moarte, şi l-a chemat la viaţă, tot El îi spune celui acum viu: mori! Păcătosul căit – fostul mort care a fost chemat la viaţă – urmează acum să moară la cele lumeşti. “Sub aceste două determinări şi nu sub vreo alta trebuie să fie trăită viaţa (creştină).

Iată întreagă dialectica lui mors et vita: întâi te înviază, apoi te omoară: ca să fii cu adevărat viu. Aa, dacă asta-i viaţa, viaţa nu e uşoară, e un fel de moarte. Noi tot zicem: viaţa, viaţa e aşa şi pe dincolo… dar poate că nici nu ştim cum e viaţa adevărată (după cum nu ştim ce e moartea), poate că bâjbâim în zăduful apăsător al penumbrelor unul limbus şi printre confuziile unui vag limbaj…” – Nicolae Steinhardt,  “Jurnalul Fericirii”

Publicitate

tulburare

ce ropot de ploaie

de vară sunt paşii Lui peste pietre

iar vorba-i un fel de curcubeu ce-nfioară

şoptită ca raza amurgului către seară

în nopţile albastre şi senine de vară

a visului şi-a durerilor noastre

a clipelor negre şi-albastre

 

oloagă umblarea tace de lene

şi îngerul tace lenevind tulburarea

doar ziua cu ziua si ziua cu seara

se-ntrec între ele alergându-se alene

 

de ce-i sună paşii ca moneda căzută

de ce-i cade vorba la mine în creştet

cu gura căscată privirea mea mută

urcă spre îngerul-Om ce-mi vorbeşte

 

la ce îmi mai trebe tulburările ude

mi-e sufletul tot o undă şi-un foşnet

umblările toate prin mine zălude

se scoală şi umblă cu trosnet

 

şi fac ce de mult n-am făcut

niciodată

pe pietrele lespezi ca ploaia de vară

paşii Lui de ai mei ca spiţa de roată

în mersuri îi leg să-i scap de povară

cu patul în mână  şi inima ceară

aprinzându-se toată

 

n-am nici un Betleem ‘n-apropiere

puţinul aur pe care-l am nu Ţi-l dau nici tamaia nici smirna pe care nu le am

am doar presupuneri si presimţiri

un sentiment ascuţit ca o stea ce s-a născut covor de lumină ‘naintea Ta

*

călcau copitele de cămilă urmele aşa cum degetele mele imprimă vorbe sub apăsarea lor

umilul staul in care Te-ai coborat avea formă de prunc

Tu te-ai înghesuit cu drag în inima lui largă

şi de-atunci (aşa) ne vrei pe toţi

chiar fără cămile, fără aur sau smirnă, fără călătorii lung debusolate

fără hanuri pline de necunoaştere…

ne doreşti un Crăciun cu Tine ca o renaştere

*

hanul simţirilor e plin n-ai loc acolo

motelul filosofiilor ocupat nici o cameră goală

stăm pe-un moment ca pe-o movilă

şi privim cand înainte cand după

cu privirea rătăcitoare banală…

*

atunci ne mai doreşti un pic de nebunie de-a Ta să ni se prindă privirea de coada cozilor de stea

şi să ajungă acolo unde doreşti Tu

printre vise ca un vis

printre săbii ca o Sabie

care taie manerele uşilor şi decojeşte valorile

care aşează privirea la locul ei

asemenea apei în albie

*

n-am nici un Betleem prin apropiere

am doar o inimă flămandă de paine

copilăroasă şi neprimitoare

neîncrezătoare nici în azi nici în maine…

*

fă cumva ca pasul de stea să devină un fel de capac

un fel de lumină peste inima mea

mirosurile ei învechite să semene a păstori şi-a copite

venite din toate colţurile lumii

să Te caute şi să Te găsească pe Tine

plăteşti acum sau după?

e bun jugul Meu sarcina Mea uşoară

oricum o să faci bătături oricum o să plăteşti

oricum o să te doară…

de ce să te-nhami la un (alt) jug în care vei orbi

tot aruncand privirile’ntr-o parte  (peste umăr) ‘nainte

asemenea vorbelor şi privirea mai spune altceva cu păreri

sau mai minte

vrei o povară doar pentru tine să ai sentimentul posesiunii…

hamurile lor nu-s hamurile Mele

cantarul e înşelător busola dereglată

în jugul Meu şi-n hamurile Mele mai e o persoană legată

în încercare în lepădare îşi lovesc încercătorii inima’n ceafă

de parcă te poţi dezbrăca de piele

dintr-un jug în alt jug

dintr-0’ncăpere în altă’ncăpere

te poţi aşeza în fiece parte

fontul nu contează prea mult

nu-i de lemn nici din aur sau schele

e uşor jugul Meu şi e bun

în faţa lui de faţadă stă viaţa de zi cu zi

ca urechea s’o prindă ochiul s’o creadă

fără nici un fel de jujeu la vedere…

– totuşi oamenii se plang că abia de mai pot să îndure

pe grumazul lor întreaga pădure –

fluierele picioarelor

pe portativul crucii ciocanul şi lovirea

îşi suflă lovitura în fluier de picior

sfărâmarea şi căderea, durerea şi trosnirea

răsună-n portativul înscriselor istorii

ce se despart la moartea Marelui Dirijor

 

total nepotrivită o voce omenească

blesteme şi injurii aruncă în ciocan

ar vrea ca să-l amâne, să-l tacă, să-l oprească

dar el îşi cântă nota în celălalt ciolan

 

da’ ce ? ajunge-o foaie când muzica nu-i gata ?

se mută-n dreapta crucii – ciocanu-i cheie,  sol

şi îşi ridică umbra să sufle în alt fluier

cu mult prea dura veste…

iar vocea-şi scade tonul, bemol după bemol

 

la mijloc stă Refrenul pe portativul crucii

încoronat cu titlu de-un dirijor roman

în palme-i cântă sânge pe instrumentul rece

iar ritmul răstignirii îl bate-ntreg pământul

pe-o tobă bolovan

 

Lui nu îi suflă-n fluier, în stângul şi în dreptul

rămaşi fără de suflu doar se privesc domol:

Maestrul: Dirijorul, cu nota: interpretul

lovindu-i clapa coastă c-o notă ascuţită

ţâşneşte către public din inima-i zdrobită

iubirea în ecou

 

Ioan 19.33

round trip

pietrele cântau, copiii strigau !

măgăruşul ce făcea?

se-ncorda de spate, se făcea şa

îşi ciulea urechea şi păşea înainte,

înainta

Doamne, tu plângeai ! hohoteai

lor li se părea că jubilai

şaua măgăruşului nu mai înţelegea nimic

nici pietrele nu mai înţelegeau nimic

auzeau dialogul vostru despre ele

şi fiecare vorbă le lovea precum dalta

– un fel de strămoş al târnăcopului dintr-un viitor necunoscut lor

prevăzut să le despartă precum un divorţ

prezent în vorba voastră

în dialogul vostru

ramurile se desprindeau din pomi

îşi t(r)ăiau prematur toamna într-o zi de primăvară

şi pavau drumul sub nepăsarea hainelor aruncate

a dezbrăcării profetice şi inconştiente

copiii cântau, pietrele strigau pe limba lor

neînţelese şi neauzite nici de limba noastră încă nevorbită

nici de limba măgărească

nici de limba evreiască, romană, profană

Doamne, tu ce făceai ?

de ce le vorbeai limba profeţiilor tale ?

păşeai încet pe lângă călătoria către intersecţia celor două lemne,

(a)ducând cu tine împlinirea ce se scălda în şaua plânsului

pe măgăruşul şa, pe şaua istoriei

Tu intrai şi ieşeai simultan !

simone, simone

am un cuţit şi mi-am mai luat şi sabie

de-ar fi să mori, în moarte vom fi una !

te apăr Doamne chiar cu preţul vieţii

oricât de-nverşunat-ar fi furtuna

Tu m-ai privit cu calm până-n credinţă

şi m-ai strigat de două ori pe nume

în jurul meu ai pus o rugăciune

ca să-l îmbraci pe ciur în neputinţă

ne-aruncă viaţa-n stânga şi în dreapta

cu legănarea ei de mamă aspră

brutală lopătare gură cască

spre pleava şi spre grâul din trăire

mai strigă-mă de două ori pe nume

şi nu te prinde-n vorba mea nătângă

îmi port bravura-n scris de mână stângă

Tu cerne-ţi împrejur o mijlocire

Luca 22.31

cântece diferite

ai tras pe ochi o şapcă jerpelită

şi nu ţi-ai pieptănat perii din barbă, apoi

te-ai aşezat turceşte pe o plită

cioplită grosolan c-o veche bardă

în colţul străzii dincolo de staţie

e-o catedrală plină de vitralii

lumina chipurilor le dă viaţă

pioşi răsună-n criptă gologanii

Isuse vocea ta smerită se ţese cu acordul de chitară

mulţimea-ngândurată şi grăbită

te ocoleşte-ntre carton şi seară

nimic nu le izbeşte în privire

şi până-n inimă nu pot să vadă

Tu cânţi acum din fluier o baladă

şi tot schimbi instrumentul cu uimire

Luca7.31

deschidere

iubirea-i pironită-n cuie

ca o haină

pe lemnu’ de-orizont

pe firmament

ca să-mplineşti istoria oglindită

în vorbele păstrate-n pergament:

ai rupt în faţa nedreptăţii

„ne”-ul sumbru

aşa cum haina ei ţi-au rupt-o

din călcâi

şi multelor istorii dezlânate

ţi-ai aşezat ruptura căpătâi

s-au adunat pe firele ce-ncheagă

mizerii înnodate gând cu gând

mâniile care nu ştiu de şagă

ca nişte ape gata să atragă

potopul care spală judecând

atunci în albia braţelor deschise

din cuie paratrăsnet ţi-ai făcut

durerile rodesc ca nişte vise

Tu ai făcut mai mult decât ai spus:

fărădelegea noastră adunată

spre răsărit c-o mână ai împins-o

cu cealalt-ai împins-o spre apus.

‘nghesuială

din carne din om şi din lume ţi-ai făcut popas printre noi

în drumul iubirii divine spre uşa din spate cu paie şi boi

un pai printre paie, locaş ţi-au făcut în grâul tăiat  în umbra recoltei

murit lângă secera cu vârful dinţat destin sub întinderea boltei

şi n-au ştiut cine-i deşi Tu le-ai zis, şi-nchis-au lăsat intrarea şi vremea

citit-au în cărţi despre locul prezis şi-n noapte păşit-au cu ochiul închis

lipsiţi de păstori şi de magi ce-au găsit lumina din stea şi busola

umplută ne e şi azi ca şi-atunci şi casa şi (h)anul şi vrerea

în gând şi-n credinţă-i împietrirea din stânci, judecata cu pre şi durerea

Tu fii-ne cadou strecoară-te-ncet ca apa ce-n goluri potrivită e bine

închide-ţi privirea ‘nghesuielii din piept şi-nghesuie-ne-n suflet cu Tine !

ascultare

cu mâna-ntinsă asemeni unui deget

ai invocat o linşte bizară

ce, tace-n lume dintr-o dat-o ţară?

cum să gândesc

când gându’ mă-nfioară…

şi totuşi a tăcut întreaga mare

cu pruncii ei de spumă şi de valuri

părinţi de vânt ce urlă ca balauri

când degetul Ţi-ai ridicat

(spre seară…)

gustul diVin al apei

Din vase mari de piatră şi multă apă chioară

În curtea’mpodobită pentru nuntă

Ai scos întâia Ta minune, aşa’ntr-o doară

Să le acopere nevoia nedorită.

 

Şi s-au mirat nuntaşii, şi-apoi nunul

De rânduiala neplanificată

Şi s-au mirat şi mirii de norocul

Stârnit de invitaţia acceptată.

 

Şopteau cu toţi sorbind licoarea nouă

De ştie careva care-i e Viţa?

Că au şi ei pe acasă vase goale

Dar apa lor are alt gust,

Oricât ar fi turnată în pahare.

 

Zâmbeai cu bucurie-n colţ de masă

Însufleţit de ajutorul dat

Gândindu-Te la cât de mulţi vor spune:

„Şi apa mea în vin a transformat!”

Să investim în oameni?

 

Dacă orice întrebare cere şi are un răspuns, la intrebarea de mai sus îmi vin în minte mai mult întrebări decât răspunsuri.

            De ce să investesc în oameni?

Se zice că a lucra cu oamenii e una dintre cele mai grele lucrări. Oamenii sunt dificili, diferiţi, au stiluri de comunicare şi de abordare diferite. Cu cât sunt mai mulţi cu atât e mai greu în încercarea de a descoperi stilul fiecăruia, „limba pe care o vorbeşte”, pentru a fi cât mai relevant şi pentru a nu consuma şi cheltui timpul şi energia degeaba.

            Maşina ascultă (dacă-i în stare bună de funcţionare) – e mai uşor să fii şofer, deşi nu mai puţin riscant. Fierul nu se împotriveşte (prea tare) în mâna meşterului, deşi implică un anumit cost şi  risc şi lucrările de genul acesta.

            Căutând răspuns mă întreb din nou: Dacă nu investesc în oameni, în ce să investesc?

            Cei care fac o investiţie pe un an de zile, seamănă grâu; îl culeg întreit sau însutit la vremea recoltei, dacă vremea le-a fost prielnică, evident şi trăgând linie îşi zic că au făcut o investiţie înţeleaptă şi profitabilă. Oare nu-i mai uşor?  Însă în cazul acesta câştigul şi investiţia e doar pe un an, nu e 100 % sigură şi parcă se rezumă până la urmă la cifre: bani cheltuiţi şi bani câştigaţi.

            Dar dacă nu vreau să investesc în oameni ce caut la Biserică?

            Toată investiţia financiară pe care oamenii au făcut-o în zidurile bisericii, în mobilier, în aparatură electronică, sau orice alt lucru necesar bisericii, a fost făcută până la urmă pentru oameni. Nu au investit în „unealtă” decât cu scopul de a investi în oameni; pentru a crea un context, condiţiile prielnice necesare pentru ca nimeni alţii decât oamenii să se poată întâlni şi să poată face o investiţie reciprocă unii în alţii, sau cum se întâmplă câteodată, câţiva în majoritatea. O investiţie de-a lungul timpului, de-a lungul vieţii, duminică de duminică, zi după zi.

            Dar dacă nu vreau să investesc în oameni ce caut la Biserică? Doar ca alţii să investească în mine? Dacă răspunsul e adevărat în dreptul meu, sunt eu o investiţie profitabilă?

            Asemenea plugarului care nu ară cu certitudinea recoltei, ci doar cu speranţa ei, acela care e dispus să investească în mine „îşi aruncă pâinea pe ape” ştiind că „după multă vreme o va găsi iarăşi.” E dispus să rişte mimându-L pe Dumnezeul lui ca un copil preaiubit, după cum stă scris în Scriptură. Conştient de mulţimea domeniilor în care fiecare din noi poate face o investiţie, nu pot să nu mă întreb DE CE, dintre toate aceste domenii, Dumnezeul care s-a coborât la noi prin Fiul Său Isus Hristos, a ales oamenii şi a investit in ei. Nu oamenii cei mai de sus ai societăţii, ci oameni de condiţie modestă, asemenea majorităţii dintre noi.

            Fiul lui Dumnezeu creşte şi umblă timp de 30 de ani printre oamenii poporului Său. Tăcut, neremarcat, fără „tam-tam”, în obscuritatea familiei şi culturii lui. „Pierde vremea” în toţi aceşti ani (până la maturitatea cerută de timpul acela), iar când se hotărăşte „în sfârşit” să iasă pe scena publică, deşi vorbeşte cu multă autoritate ca nimeni altul până atunci, lucrarea pe care o face este că îşi alege câţiva bărbaţi şi face din ei prietenii Lui, clădeşte între El şi ei o relaţie de prietenie, le devine Învăţător iar ei îi devin ucenici. Înainte să urce cu crucea în spate pe dealul Golgotei, după mai bine de 3 ani de prietenie şi investiţie în oamenii aceştia, Fiul lui Dumnezeu afirmă: „Tată…Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care mi-ai dat-o s-o fac!” Ca apoi să explice: „Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau şi Tu mi i-ai dat…Căci le-am dat cuvintele pe care mi le-ai dat Tu…”, ca nu la multe zile după moartea şi învierea Sa să le poruncească acestor oameni să facă şi ei acelaşi lucru, să lase să se reverse în alţii investiţia pe care El a făcut-o în ei. „Duceţi-vă, le-a zis El, şi faceţi ucenici din toate popoarele…şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit!”

            Înţelegând importanţa acestei lucrări de ucenicizare, de investire în oameni a Cuvântului şi a valorilor lui Isus Hristos, marele apostol al popoarelor afirmă la rându-i: „Pe El îl propăvăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea…Iată la ce lucrez eu şi mă lupt după lucrarea puterii Lui care lucrează cu tărie în mine.”  Iar lucrarea şi porunca aceasta o dă mai departe ucenicului său Timotei, prin următoarele cuvinte: „…ce-ai auzit de la mine…încredinţează la oameni de încredere care să fie în stare să înveţe şi pe alţii.”

            Investind în alţii investim cel mai mult în noi înşine. Dovedim că investiţia pe care alţii au făcut-o şi o fac în noi nu e zadarnică. Aducem roadă bună spre bucuria noastră, a celor în care investim, a societăţii în care trăim şi spre bucuria lui Dumnezeu. Împlinim porunca şi lucrarea pe care ne-a lăsat-o Isus Hristos, din generaţie în generaţie şi pentru generaţia de acum.

            Mă gândesc şi scriu, pentru mine şi pentru cei ce citiţi aceste rânduri. Rescriu prima propoziţie uitând intenţionat semnul de întrebare: Să investim în oameni!

 

 

sub cărămizile zidului meu

„nelegiurile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru, păcatele voastre vă ascund faţa Lui şi-L împiedică să vă asculte!”

„…apoi a luat o paine, a frant-o şi le-a dat-o zicand: …acesta este trupul Meu care se frange pentru voi.”

„…a început să se înspăimante şi să se mahnească foarte tare…apoi a mers puţin mai încolo, S-a aruncat la pămant şi se ruga ca dacă este cu putinţă să treacă de la El ceasul acela.”

„…caci El este Pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea.”

„a şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit pironindu-l pe cruce.”

„Isus a strigat iarăşi cu glas tare şi şi-a dat duhul. şi îndată perdeaua dinlăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus pana jos…”

cu spatele zidit de meşterii ocării
îmbrăţişand mereu rebelul NU
m-am depărtat de ochii îndurării...
...atunci în noaptea freamătului măsliniu
dorind să-mi scapi umerii de povară
pe umerii Tăi goi ai luat-o Tu.

cumplitul zid al despărţirii
ce eu l-am făurit din piatră grea
Te-a afundat în iarba Nopţii arsă
căzand deasupra ai căzut sub ea.

şi spatele Tău una cu zidul s-a făcut
dar ca să-l rupi fărame sub ciocan
Te-ai ridicat trădat şi părăsit
ca să te-apleci din nou sub bici roman

nici biciul aspru n-a putut să-l sfarme
lăsand urme adanci pe unde Te-a umblat
şi-au fost tăiate sforile din astre
cazand sub crucea grea din nou te-ai ridicat!

abia cand fierul a-nflorit cu zgomot
în crăpăturile 'nroşite'n palma Ta 
pămant şi stanci, dureri şi trup şi patimi
viaţă şi zid şi tot, se destrăma...

replica

Ai făcut altar din două lemne

şi-ai legat iar cerul de pământ

Te-ai făcut o punte peste stele,

legământ semnat în sânge sfânt.

A tremurat pământul de groaza

poverii ce-o purtai pe umeri goi

Judecătorul şi-a rostit osânda.

Te-a legat de moarte cu un cui;

Iubind,

spre răsărit Tu ai întins o mână

Iar cealaltă s-a încleştat de-apus

Coroană de sârmă înghimpată

ca gard peste frunte ţi-au pus.

Le-a fost frică de ce era după

Si dop de piatra la gură au adus

Cuvintele şi-au revărsat ecoul

Dând piatra in lături

Fără vorbă

Ai spus mai mult decât tot ce s-a spus!