Arhive pe etichete: istorie

muZeul poeziei nescrise

Standard
stăteam cu ana blandiana de vorbă
pe un vis lung stam amândoi cu picioarele
atârnânde în gol ca în nişte butuci
ai nerostirii – de frică
vorbeam despre poeţi rataţi de spaimă
vorbeam despre culorile nopţii
şi din când în când din gurile noastre
străfulgera câte-o stea căzătoare
 
mi-a spus că fusese prizonieră zilei
– era foarte frumoasă – ca la razele röntgen
i se vedea în trup poezia – poezia nescrisă
neapucată încă de coarne
ne-ncarcerată în sâmburii vorbei
 
o întrebam şi cu întrebările mele
o trăgeam mai aproape
să mă străbată şi pe mine razele ei
ca printr-o ţiglă spartă să-şi treacă în mine
nebunia
 
însă ea şi-a strecurat mâna prin umărul meu
şi cu stăpânirea de sine a unei femei care ştie ce face
mi-a apucat inima de ureche
şi-a dus-o într-o disciplină a tăcerii
apoi într-o disciplină a rostirii
de parcă cu copilul de mână
curajul vizita fără grabă
muzeul poeziei
a poeziei nescrise de frică…
 

(in)diferenţă

Standard

Viitorul e altfel decât istoria în sensul că nu-i istorie… încă.

lângă voluptuosul pârâiaş al istoriei

Standard
din ulciorul Tău curge
istoria în cănile noastre
„luaţi băieţi” ne spui
„fac Eu cinste – ca de obicei”
 
eu fotografiez viaţa-n cuvinte
când cu blitz când fără şi
înghesui în amândoi ochii astfel de momente
cum îndesam cu piciorul în sac
masa copiasă a caprelor
 
lumina feţei Tale ne face să
nu mai ştim de-i zi ori noapte;
am ieşit cu cortul
lângă voluptuosul pârâiaş al istoriei
cu prietenii
la poze
 

piatră de betel

Standard
încep să mijesc adevărul acesta: tu
eşti mai grozav decât… ce faci ?
dumnezeule dă-te jos din ceruri
pentru ce te-ai cocoţat acolo de zici că te-am speriat
prinde capătul ăsta de funie ce-s eu
bucata asta de treaptă…
 
când mă simt apăsat îmi simt rostul
iar când sunt călcat în picioare
poate că se-ntâmplă numai şi numai
ca să urci şi să cobori tu
 
magazinul din colţ nu mai vinde pietre de betel
iar pe mine nimeni niciodată nu m-a strigat iacov
n-am şchiopătat din şold şi
nu m-am luat la trântă cu îngerii
însă încep să mijesc adevărul acesta
 
 

la mormântul celei de-a treia zile

Standard

murită moartea s-a culcat şi ea
ca dup-o lungă zi de tras la coasă
şi a rămas doar visul după ea
o aburindă umbră copioasă

veniţi la-nmormântarea ei vecinii
oniric conversau doar cu privirea
nu îndrăzneau ca să rostească ştirea
întrezărind de altfel viitorul:
ca un coşmar de pom visând toporul

s-arunce peste ea stropi de ţărână..
şi ce cuvinte ar putea s-aleagă?
– înmormântarea asta-i diferită
şi luminoasă
ca o zi l’amiază
e diferită ziua dintr-o mie –

plângeau cu toţii hohotind
..de bucurie

schelet de cutumă

Standard
se minţe?
nu! nu vreau să dezplevesc seminţe
nici să descriu asemănarea lor pe foaie sau
îngroparea lor trecătoare sub copertă
*
desigur că se minte!
e la mintea cocoşului acel negru sub unghie
care deschide diferenţa precum o cheiţă mută
din loc muntele uşii de fier din iarna închiderii
spre primăvară
*
se minte cu coajă cu tot până la miez şi
parcă totuşi cel mai mult cu coaja se minte de…
nu se mai vrea găsit miezul de…
nu se mai vor scuipate cojile
*
să mai dezgropăm astfel de o-se-minte
sub straturile atâtor obiceiuri până dăm
de fosilele noastre luate prin surprindere
de erupţia prezentă?
*
o-se-minte o-se-minte
cu voi ne scrie istoria
 

ploaie într-un oraş nou (ştii tu care)

Standard
din câmpul cu roate creşte oraşul cu rădăcinile lui de beton
din coarde de tobe pe înserate
răsare o dimineaţă de simţuri învălmăşite amestecate
ca urmele ploii pe stradă ca stropii mulţimii de pietoni
*
rămân zâmbetele minte şi priviri printre geamuri
se beau şi se cântă instrumentele-n ele
cuvintele se-ntreabă de-s efemere sau există şi pentru ele un cer
spre care să se răstească să spere…
*
popasuri îşi gată umbletul trecerea şi-şi pupă obrajii plecării-venire
în filmul acesta actor-spectatorii joacă scena aceea
de vorbă de dialog devenire
*
roată creşte câmpul-oraş şi-l ară turiştii cu vizita lor
şi prind rădăcini de chei interfon
dimineţile ce răsar în oglinzi sub ploile reci
de rece beton
*
istoria aceasta născută pe foaie ca-ntr-un certificat viitor
se delectează în privirile tale ce se-ntind s-o citească şi rotund se îndoaie
ca un câmp
ca un oraş
ca o ploaie

cum te cheamă ?

Standard
vino! zice glasul ce cheamă
neapărutul apare se întrupează neîntruparea şi ca şi cum ar fi
vine ceea ce nu există
începând să existe venind

sub stejarii din Mamre îşi scrie Avraam poezia pe-nvelitoarea cortului
în care ca şi cum ar fi a pus lucrurile care nu sunt primite
de la Cel ce are un astfel de obicei
de la Cel ce se cheamă singur şi-n uterul vorbelor Lui leagănă totul

e-un fel de înviere venirea şi-un fel de explozie chemarea
ca răsăritul unei dimineţi ca naşterea ei din uterul nopţii

cum te cheamă? zice întrebarea dătătoare de viaţă
şi-n timp ce-mi spun numele prind contur – un timp în care
clipitele îşi descoperă numele – află cum le cheamă şi cine

Dumnezeu numeşte tot ce nu e, şi-n momentul în care o face
apare momentul, istoria, pomii, Mamre şi Avraam scriind poezie
despre chemarea ce l-a făcut să fie
despre infinitul stelelor şi fiul ce doarme liniştit în cort învelit
în chemarea unui berbece, a unei întoarceri de cap
a unei deschideri de ochi

„cum te cheamă ?” îl cheamă Dumnezeu printre frunzele pomului
ca p-un fruct chemat de toamnă
„Doi de aa” răspunde Avraam… apoi adăugă „şi Tu!”

paie fără grâu

Standard

mi-ar plăcea să mă mântuieşti astăzi nu mâine

trimite smurdul, salvarea, pompierii

zi un cuvânt, rosteşte un înger, un capăt prezentului astfel

începe o nouă stea şi-un nou albastru

zdrăngăne un cântec şi-o nouă eră din paiele mele reci ce ţi le fac staul

aşa, de 2 decembrie

Standard

2 decembrie este a 336-a zi a calendarului gregorian şi a 337-a zi în anii bisecţi.

Printre multe alte care s-au întâmplat de-a lungul timpului pe data de 2 decembrie (fără azi 🙂 )

în 1915  Albert Einstein publică teoria relativităţii generalizată.

…şi a mai scris şi altele… în 2, în alt 2 🙂

  • „Sper să nu fim un vis al lui Dumnezeu, sau viitorul nostru va fi foarte relativ.
  • Pune mâna pe o sobă fierbinte un minut şi ţi se va părea o oră. Stai cu o fată frumoasă o oră şi ţi se va părea un minut. Asta e relativitatea.
  • Imaginaţia e mai importantă decât cunoaşterea.
  • Este mai uşor să dezintegrezi un atom decât o prejudecată.
  • Important este să nu te opreşti din a-ţi pune întrebări.
  • Orice prost poate să ştie. Scopul este să înţelegi.
  • Vreau să ştiu cum gândeşte Dumnezeu, restul sunt detalii fără importanţă.”

… un anonim cu o concluzie: „Cinci care au revoluţionat lumea: Moise: Totul este legea! Iisus: Totul este credinţa! Marx: Totul este stomacul! Freud: Totul este sexul! Einstein: Totul este relativ!” 🙂

ne vedem pe 3… sau nu ! 🙂

tehnologia timpului

Standard

timpul are şi el tehnologia lui

trecutul se izbeşte cu zgomot de perete – în sensul lui

viitorul se apleacă peste gard să-şi vadă partea ofilită

… în perete e zidit fiecare din noi

unii cu găuri, alţii cu fire, mari şi mici, sus şi jos, între, deasupra şi pe

undele îşi au spaţiul

curentul – cuprul, apa…

timpul călătoreşte prin noi şi prin mine

uneori prin minele de creion

alteori prin etichete în culori diferite

diferite în diferenţe, în curgere

între cele două capete ale conversaţiei

peste istorii

stă lungul fir al scrierii

(timpul are şi el tehnologia lui…)

Moise

Standard
Călătorind spre sud sub mare’albastru
Cu gândul luminos şi fericit
Lăsau în urmă ziduri de cetate 
Ce i-a legat cu lanţuri, i-a’ngrădit
Şi-acuma părăsind greaua robie
Călătoreau evreii spre zenit.
 
Aveau în fruntea lor un fiu de rege 
Ce-a fost plecat şi-a fost smerit la oi
Un ucigaş ce a crezut că are 
În pumnul lui şi-n haina ce o poartă
Puterea de-a le da eliberare.
 
Uitat a fost de toţi, culcat sub haina morţii
La fel ca şi speranţa ce anină
Cu barba sură acum, ţinând toiagu’n mână
Giulgiul cel trist a fost dat la o parte 
Şi-odată reîntors
În neagra deznădejde a readus lumină.
 
Cei care’au adunat susţin că anii
Ce i-a trăit ca fiu şi la palat
Puşi laolaltă lângă pribegie
Până când de acol’ de pe Sinai
Din tufa ce ardea fără să ardă 
Optzeci ar fi de toţi
Jumate duşi sub haina-mpărătească
Jumate lângă oi, pe aspru plai. 
 
Cel care necurmat şi-ntruna ESTE
Un foc mistuitor în rugul sfânt
Deşi ştia că vorba’i e-ncurcată
Şi frica toată loc îşi face-n sân
i-a poruncit s-o`nvingă înc-o dată
să plece chiar acol’ de-unde-a plecat
să rupă firul mării şi-al robiei
şi-n faţa celor oropsiţi şi-n faţa lumii
să-l facă cunoscut pe Împărat.