tactila privire o aruncam prin vălul de-ntuneric ca un orb faţă de tot ce-i nevăzut cu mâinile credinţei bâjbâiam şi încercam să-ţi pipăi faţa Dumnezeule făr’ să mă ard dacă se poate şi fără să mă tai să nu-mi rănesc cumva atigerea-n tiptila pipăială a cuvintelor ce-ţi ies din gură sau para de foc ce ţi-o culegeam dintre pleoape de parcă toamna ‘mbelşugată a găsirii era aceea însă ce pot vedea nişte degete-n noapte sau ce-ar putea atingerea s-audă ? în nevăzut ca un arcaş şi-acum mi-arunc, mi-azvârl’ şi gândul şi privirea şi-apoi mă duc să dibui ce-am lovit, ce-am nimerit trăgându-mă de firul cu care de săgeată sunt legat pân’ ce-n cămări pe raft stau perele de foc ale privirii cu care înlocuiesc şi-aici şi-acol’ şi-acum şi-atunci văzând şi nevăzând prin vălul dintre tot ce-i în afar’ şi tot ce-a năvălit în ochi în ochiul viu faţă de tot ce-i nevăzut cu pere-n colţul gurii si sătul setos de dulcile poveşti cu care mâinile din când în când îl zăpăcesc
Arhive pe etichete: întuneric
crăpare de ziuă sau „lapte de stele”
deschiderea ochilor (mei) e asemenea despărţirii Mării Roşii să treacă de pe-o parte pe alta Lumina şi să se-nece odată cu deschiderea pleoapelor în groapa întunecată a pupilei întunericul *
Calea Lactee e-un ochi plin de stele c-o gaură neagră la mijloc…

*poza de aici
frica (de necunoscut)
(e) un fel de nesiguranţă apă pe gheaţă alunecuş o problemă nerezolvată de matematică beznă derdeluş * sunt două fire scurt-circuitate o nepotrivire maioneză tăiată de lingură prin învartire * scara de tren treaptă cu treaptă scarţaie paşi cantă un fior pe şira spinării … să fie asta gara potrivită? pe-aici trece expressul mirării? * două buzunare goale stau de vorbă-n tăcere îşi împărtăşesc secretul goliciunea durerea le caută mana ca mascaţii de la poliţie ca degetul pe listele dispărute mirosind a amintirea celor avute * cu ce îmi voi construi apă minerală? răsună întrebarea în dioxidul de carbon al frunzei cu ce îmi voi recupera lumina? cantă partea nerostit-a penumbrei * voi sta ca un pom în deşertul de oameni pană va veni fulgerul ca un ghid într-o junglă de autobuze să taie din lianele astea de necunoaştere ce cresc maronii şi optuze… * dacă se va găsi pe jos vre-un întrerupător dacă se va găsi cineva fără să-l calc în picioare îl voi păşi ca pe-o scară rulantă întamplă-mi-se ce mi s-a’ntampla! * maine trece repede pe aici mă voi urca în ea fără bilet nu ştiu limba costurilor dar poate-mi va dărui careva (vre-)un interpret
lumina ce-o rosteşti
cuvintele Tale la început luminau întunericul devorându-l dovedindu-i că nu-i şi-i arătau lipsa de jur împrejur…
când Te-ai gândit să vorbeşti ai vorbit când Te-ai gândit timpul s-a făcut plan pe care-ai scris pe care ai desenat din tăceri negru portocaliu sămânţa aceea de foc ce-şi aruncă copiii prin ani
spiralat ai făcut sul gândul Tău şi l-ai vorbit el a fost prima limbă ce-a fost îngrămădite literele s-au supus şi-au stors din sensul lor mici galaxii cu tot mai mici priviri şi sensuri ce ascund în ele altele noi cum fiecare sâmbure îşi poartă altu’n adânc
azi schimbi motoarele din nişte trupuri vechi dar nimeni nu aude vorba Ta cu care le ridici cu care le zdrobeşti şi le sfărâmi …şi ca să faci (un) loc altora noi le scoţi afară pe bucăţi
ehe cu câte pagini înainte ai zis „destul” şi-abia acum aud lumina ce-o rosteşti după mulţi ani
de noaptea ţării mele

* poza de AICI
la Runcu Mare (lumină în odăiţa bătraneţii)
Pri’naintea ferestrei se întrec anotimpuri
îmbrăcate când gros când subţire
În alb şi în negru zilele îşi fac schimbul
Pe pervaz înăuntru, în chenarul fereştii
perdele meştereau păienjeni,
torcând in subţire.
Becul târziu se lupta cu ţărâna
aşezată cu grijă în straturi
Capac pe găleată, podele şi apă
şi sobă şi lemne ce troznesc amintire.
Sub tâmple mormane,
tac gânduri în privirea căzută pe masă
Bunica stă singură în odaia micuţă.
De când bărbatul i-a plecat în fund de grădină
parcă mult mai pustiu e în casă.
Pe-o parte şi alta, afar’ pe perete
stau loduri răstignite în cuie
Spre nord sunt geamuri murdare
dar totuşi în casă-i lumină:
Nu, nu soarele ce luminează pe afară,
nici lumânarea, nici becul,
nici el nu-i de vină!
Ci galbene file fără coperţi
Mâzgălite de cuvinte bătrâne şi sfinte
Lovesc şi acum
Cum mereu au lovit întunericul vieţii
(ca) flori tremurande
ce sfidează scaieții.
fereastra, foile si viaţa…(fragment)
f, f şi v (tot, de până acum :))
Tendinţa de a ne reîntoarce la lucrurile simple şi primordinale, tendinţă ce se zice că o avem cu toţii, mă găseşte mereu în noapte, în acea rămăşiţă din noaptea aceea de la început când peste lumea care nu exista încă şi peste apele fără de valuri era şi domnea întunericul. De atunci multe s-au schimbat. Lumina a dat cu băţu-n baltă, ascultătoare. Au început să se învârtă stelele în jurul sorilor, iar sorii toţi în jurul stelelor.
După ce urmaşii lui Cain au dat din greşeală peste o bucată de aramă şi cu unghiile murdare după scormonirea pământului, au tras într-o parte şi alta de mica lor comoară, neştiind că descoperă sârma de cupru, ecoul muzicii lor a ajuns până la noi. Îngerii cântă fără sârme de cupru. Urmaşii nu avea de unde ştii asta, aşa că din gelozie au cântat şi ei cum au ştiut mai bine.
Am vrut să scriu un gând şi mă trezesc că scriu altul. Unii scriu fără să se mai trezească. E treaba mea să judec oare cum scriu ei? Şi dacă ei dorm şi scriu, iar alţii dorm şi sforăie, înseamnă că dreptul de a sta treaz şi a scrie se acordă dreptacilor. Stângacii sunt şi ei talentaţi în felul lor. Unii copii pe plajă, neglijenţi cu lumina, precupaţi de nisip şi meduze, caută sutiene pe care să le omoare: o crimă fără premeditare. Alţii, cu câţiva ani mai mari, care au trecut de acel nivel al omorului, consideră gândul o preocupare suficient de potrivită pentru nişte copii ce numesc câteva grămăjoare aşezate cu lopăţica, castele de nisip.
– Nu-i bine să omori meduzele, zice unul din ei.
– De ce, înteabă o fetiţă cu codiţe blonde?
– Meduzele sunt şi ele oameni, în felul lor, răspunde cu gravitate micul gânditor, adăugând castelului încă un turn după forma unei mici găletuţe.
Mai încolo se joacă alţi copii însă nu reuşesc să prind simpla şi plăcuta lor conversaţie……, …, mă văd nevoit să pun puncte puncte…un timp de respiro, o pauză pentru a face legătura între cuvintele care sar de la o idee la alta, fără să aibă în aparenţă nici un fel de legătură între ele.
Un scriitor român plecat în Suedia spunea că cel mai mult îi place să scrie în cafenele, în localuri în care nu muzica radioului sau a CD-playerului umple atmosfera ci forfotul oamenilor, conversaţiile lor care se suprapun şi se acoperă una pe alta, făcând ca nici una să nu se înteleagă decât de cei ce o poartă, de parcă ar vrea să se protejeze. Eu am găsit locul în care îmi place să scriu. De fapt sunt două locuri care se exclud şi se completează unul pe altul. Primul e noaptea iar celălalt e biserica, făclia adevărului, stâlpul şi temelia lui. Dacă ideile poartă cu ele inconsecvenţa mea, lipsa mea de statornicie în gânduri şi relatări, e doar pentru a arăta cât de diferite sunt momentele vieţii. Cât de multe tonuri folosim când vorbim, şi cât de consecvent sunt eu de a prelua aceste tonuri când scriu. Trecut şi viitor este-n sufletul meu. N-am acelaşi suflet ca şi Eminovici, însă constat că am chiriaşi asemănători. Mereu împreună. Mereu în competiţie. Mereu rostogolindu-se şi născându-se reciproc.
Trăgând de bucata aceea de cupru, sălbaticii au descoperit instrumentele cu coarde sau au iniţiat războiul. Nu pun semnul întrebării pentru că m-am plictisit să tot pun întrebări, şi e mai mult o afirmaţie decât o întrebare. Inconsecvenţa mea în idei poartă în cârcă consecvenţa mea în inconsecvenţă. Sunt şi un războinic şi un meşteşugar. De fiecare dată în timpul războiului, fierarul are mult de lucru. Cântă pe toba lui cu ciocanul la fel cum eu cânt pe toba mea cu creionul, sau uneori cu vârfurile degetelor. Aşa e muzica. Are cânt, da da, cânt părţi lungi si complicate, ca cele pe care le-am cântat mai la început, când mai mici şi mai scurte ca cele de acum. Fără primele, ar fi doar cele din urmă, iar fără acestea din urmă, ar lipsi începutul.
Fereastra, foile şi viaţa … alte ferestre, alte foi