she doesn`t love me

ea nu mă iubește
ea iubește potrivirea dintre tunet și fulger
poezia strecurată acolo
scrisoarea peste care-i curg balele
eu cel din fantezia ei
pe el îl iubește
nu pe mine

când sunt o scrisoare – atunci da!
când sunt un sentiment de-al ei
o simțire
când sunt o adiere de șoaptă
un zâmbet

ea nu mă iubește pe mine
decât atunci
când nu sunt eu…
decât o prelungită îmbrățișare
degetele prelungi pe pielea de pe ceafă
și mai ales atingere verbală
a sufletului

ea nu mă iubește
nici mai mult
nici pe mine
decât atunci când sunt noaptea
cu care se luptă lumina ei
în pieptul ei
sau sus pe crestele de gânduri

ei îi place muzica focului
trosnirea dansată a căldurii
îi place să știe ce va fi mâine

eu sunt o flacără ce arde
funia mișcătorului pod
lumina ce-alungă viitorul știut
și-aruncă umbre peste el
umbre calde pe care
nu le poate prinde cu palmele
pe care nu le poate iubi

ea nu mă iubește
ea iubește metafora amestecului
noroiul dintre cer și pământ

Publicitate

trimite pe altul

trimite pe altul!

auzi-mi tăcerea în glas

spatele-ntors până lângă mine

sunt eu şi rămân necurmat

căci mi-e bine

îmi place aici la mine în suflet

nu mă da afară în ploaie

să curgă de pe mine sufletul meu

să picure sau să curgă şuvoaie…

 

când n-o să mai fiu –

când doar ştergerea ta mă va ţine

te vei vedea prin mahrama subţire?

o să te-ncânte privirea din ochi, o să-ţi placă?

trimite pe altul …în mine!

 

locul unde-a fost cândva un cui

mi-a rămas inima piele şi os

ca o grimasă-n colţul zâmbetului ei

ca locul unde-a fost cândva un cui

cu un tablou în el

ca o valiză ce şi-a pierdut călătoria

şi singurul ei rost

*

găsită-i gara-n locul pierderii de tren

iar lungii paşi pierduţi s-au regăsit c-odihnă-n ei

în locul coacerii e vânt

îl văd stând printre pomi mereu pitit şi nevăzut

mereu altfel cu părul lui cel blond

şi prietenos

cu tocurile-nalte şi deschide

la lemn de măr şi la bătăi

*

pierdută foamea s-a găsit

sătul mi-e la-ndemână  să-nţeleg

cuvinte cum ar fi „`ndeajuns” „destul”

şi anii ce-s pierduţi se văd

în vasta-mpărăţie a unui pom

cu fala ei tronând pe cap

a verde crud…

*

privirile de ochi pierdute sunt

şi-n locul lor găsit un ochi intact

e gata să îşi piardă zi de zi

întreagă revărsarea ce nicicând

pierdută nu va ştii că s-a pierdut

*

când pierzi ceva câștigi un loc

găseşti când pierzi şi nu ştii c-ai găsit nici ce

un set ce-i nou nouţ de întrebări

ce s-au pierdut de fostul lor stăpân

şi-n locul gol ce şi-au găsit

pierdut eşti tu

lumea cu siguranţă

cu siguranţă mai sunt şi-alte lumi ascunse în lumile noastre bogate

oraşele-s celulele dintâi ce-ascund adânc alte celule sate

cu siguranţă lumile sunt mici, cu mult mai mici decât micimea noastră

o bulă de-oxigen printre furnici e bolta ‘ntinsă-n cerc,  senin albastră

în lumea mea-s popoare cu trecut;

copilăria lumii-n amintire se apără de vremuri cu un scut

făcut din lumi născute în potire

cu siguranţă sunt mai multe lumi ascunse-n trup la graniţă de suflet

şi-n vise sunt de nerecunoscut un număr infinit de lumi ciobite

nu pot să zbor prin lumea de neant aflată-n marginea sfârşitului lumină

… că-i neagră ştiu, că-i ruptă de înalt; şi-aştept ca zborul ei să îmi revină

şi dincolo de stea e lumea ei, a-mpărăţiei care le tot naşte

din lumile ascunse în idei, spre lumile ascunse printre astre

şi nu mi-e greu în lumea asta rea ca un strănut de praf din nara stelei

să tot găsesc a timpului saltea cu binele dormind în bucăţele

la colţ

zic telescoapele că roată-i lumea; cum să se vadă altfel prin ochiul lor rotund…?

spun că voi sta singur în colţul universului cu faţa la cele două laturi, fără să ştiu ce-o să văd, nici dacă întâlnirea lor conversează…

stau în colţul cinematografului şi privesc pelicula colţuroasă, faza în care ai înfipt ţăruşul în fruntea căpăţânii, exact în colţul minţii rămasă în urma evreilor, romanilor şi grecilor…

ei vorbeau între ei aceeaşi limbă fără să se-nţeleagă şi se puneau la colţ unii pe alţii, iar eu (dacă tot n-am subtitrare) îmi pironesc ochii (coada ochiului, colţul privirii) în colţul crucii în care stai singur…

cine te-a pus acolo?

împătur şi desfac uşile colţuroase ale cinematografelor şi-mi urmez inevitabil paşii până voi da colţu’

cred că ştiu răspunsul !

o altă lege

ţi-am înseilat buzele cu sârmă

cu pensula

să văd cum creşte în tine legea compensaţiei

cum o transpiri prin piele

prin ochi

prin tăcere

în abajurul unei stele

încă-s acasă rătăcit pe drum

nu mai găsesc intrarea şi ieşirea

şi am închis al uşilor zăvor

fără să ştiu că cheile te dor

şi te răneşte-adânc înlocuirea

şi locuim sub stele amândoi

în abajurul unei stele sparte

veioză sub lumina unei ploi

ce cade mai aproape de departe

şi-s ud…

sclipeşte-n stropi

zgomot de dălţi

ce muşcă din noroi

în haine ascuns, în gânduri peste ochi

pe hărţi şi peste drumuri

peste ploi

înLocuire

Doamne, Tu vrei să fii de-al casei ! Eu (Noi) te vreau (vrem) musafir…

înLocuire

tăcut,
cu ochi plecaţi în colţ de suflet,
aştepţi să mă lărgesc măcar puţin
în toată-nghesuiala ‘nvălmăşită,
depozitări strivite între ele,
de anii ce-au trecut peste milenii,
de ziua cea de ieri,
tăcută,
prăfuită.

Te-am invitat candva să faci lumină,
s-arunci o diferenţă între lucruri
să văd întunecatele unghere…
să îmi dezlegi închisele mistere
afar’ s-arunc tot nefolosul sumbru,
să mă lărgesc
să pot ca să mă umplu.

cum,
n-ai putea să rupi aţele de paianjen,
de ce te laşi încătuşat de ele?
încoardă-ţi Tu puterile în ele,
ca un Samson ce vrei să te răzbuni
să spargi înghesuiala ‘nvălmăşită,
lărgit să mă adun
şi să m-aduni.

si sufletul si truda…

Ma lupt si eu cu soarta, far` sa primesc paharul

Tot astupand izvorul care tasneste viata

`ntr-o mana tarnacopul, in cealalta lopata

Imi sap propiile puturi, ce-s seci si fara apa.

 

Setos ma lupt cu setea, cu buzele crapate

Si-mi recunosc nevoia, mereu spunand „asa e!”

In astuparea lunga si-n gropile sapate

si sufletul si truda, se-apleaca si se-ndoaie.

sub cărămizile zidului meu

„nelegiurile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru, păcatele voastre vă ascund faţa Lui şi-L împiedică să vă asculte!”

„…apoi a luat o paine, a frant-o şi le-a dat-o zicand: …acesta este trupul Meu care se frange pentru voi.”

„…a început să se înspăimante şi să se mahnească foarte tare…apoi a mers puţin mai încolo, S-a aruncat la pămant şi se ruga ca dacă este cu putinţă să treacă de la El ceasul acela.”

„…caci El este Pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea.”

„a şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit pironindu-l pe cruce.”

„Isus a strigat iarăşi cu glas tare şi şi-a dat duhul. şi îndată perdeaua dinlăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus pana jos…”

cu spatele zidit de meşterii ocării
îmbrăţişand mereu rebelul NU
m-am depărtat de ochii îndurării...
...atunci în noaptea freamătului măsliniu
dorind să-mi scapi umerii de povară
pe umerii Tăi goi ai luat-o Tu.

cumplitul zid al despărţirii
ce eu l-am făurit din piatră grea
Te-a afundat în iarba Nopţii arsă
căzand deasupra ai căzut sub ea.

şi spatele Tău una cu zidul s-a făcut
dar ca să-l rupi fărame sub ciocan
Te-ai ridicat trădat şi părăsit
ca să te-apleci din nou sub bici roman

nici biciul aspru n-a putut să-l sfarme
lăsand urme adanci pe unde Te-a umblat
şi-au fost tăiate sforile din astre
cazand sub crucea grea din nou te-ai ridicat!

abia cand fierul a-nflorit cu zgomot
în crăpăturile 'nroşite'n palma Ta 
pămant şi stanci, dureri şi trup şi patimi
viaţă şi zid şi tot, se destrăma...

mâini murdare

în semiluna fertilă
în seminoaptea lumii încă necoaptă
le-a intrat sub unghii
s-au murdărit pe mâini
legând laolaltă lutul şi varul
s-a revărsat peste ei o mare de vorbe – să-i spele
neînţelesele ploi ale iubirii Tale – şi harul

în coptura lumii,
în amiaza zilei brusc înnegrită
palmele Tale întinse păreau murdare
ţinând laolaltă dreptatea şi harul
s-a turnat peste Tine un puhoi de osandă – şi cuie:
era neînţeleasa Ta semnătură peste foile eliberării noastre
de degete ‘ntinse – şi ură

Simon din Cirena

Ziua era’ncinsă, printre praf şi trudă

Soarele curgea pe ziduri şi străzi

ca să scapi de arşiţa şi nădufu’ amiezii

te duceai spre casă trecând printre gărzi.

 

Era multă lume, strada’nghesuită

suliţe romane pentru osândiţi

Străin îţi era şi sclavul şi arena

fără să te’ntrebe ţi-au pus în spinare povara osândei

s-o porţi tu o clipă, Simon din Cirena.

 

Întâmplare a fost c’ai trecut pe acolo?

Trecător prin viaţă te-au oprit din mers

lunge dupamieze ţi-au venit în minte

paşii întâlnirii:

Tu o lume mică

El un univers.

 

N-ar fi trebuit ca să te silească,

crescându-ţi pe umăr rănile sub lemn

ai simţit cum crucea’ncepe să vorbească

semnele dreptăţii toate într’un semn:

 

„Aşa se cuvine – îţi suna în minte –

Vinovatul cade sub osânda grea

fărdelegi ai multe, adu-ţi doar aminte

nu-i o întâmplare, asta-i crucea ta!”

 

Doar privirea vie a mers mai departe

străduţa îngustă, osândiţi şi cruci

Lemnul de pe umăr ţi l-a luat în braţe

privindu-te adânc, tăcut, ca un miel

Tu-ai purtat doar lemnul,

pomu’n rămăşiţe

Dar cumplita vină luând-o de la tine

Şi adânc pedeapsa, a purtat-o El.

 

 

înloCuire

Puse pe listă, le-am numărat: zece

Una mai grea ca cealaltă

Ochii, privirea, gândurile toate

Neliniştite s-au trezit, speriate.

Erau pe deal cinci mii

Fără femei,

Fără copii.

Când le-ai zis să ia şi peştele şi pâinea

Şi să le-o dea,

Au zis că n-au, că-i prea puţin,

Că orişicât ai încerca nu s-ar putea…

Câţi le-au citit,

Câţi le-au privit,

Câţi le-au gândit din foi

La număr nu sunt multe

Şi nici pe-o limbă ne-nţeleasă

Că’ncepe de sus, că’ncep de jos,

Eu nu le pot purta. Încercaţi voi!

Din mine ţi le-am pus în mână

La început erau din piatră moartă

Dar au făcut din mine piatră vie.

Tu-ai coborât pe deal…

Şi paşii mei şi paşii lor spre Tine suie

Şi când le-ai luat, în mână ţi-au fost cuie.