ceartă gesticulată

mă-ngroapă-n tăcere ceasurile lungi

gropari ce-aruncă-ntruna pulberea mută

în adâncirea trecerii de timp

zici c-aplecată moartea mă sărută

 

io-i scuip ‘napoi sărutul ei tăcut şi

mă-nfior de tremură grădina

şi în noroiul ce se naşte mut m-afund

în braţele ce le deschide tina

 

că-s pământesc din măduvă în os

cusut cu fire ne-nţelese de viaţă

ca să mă caut tre’ să mă descos

din nopţi de nerostire-n dimineaţă

 

groparilor: voi muţilor călăi ai

vorbelor ce v-ar putea opri

cu mâinile întinse vă sugrum gâtleju-nchis

şi nopţile pustii

să scot măcar un geamăt de la voi

cum voi vă aruncaţi mutul pământ

cu vorbe să vă-mproşc eu… cu noroi

 

Publicitate

refugiere

Ai nevoie de pământ şi de moarte ca să te-ngropi ?

Răspunsul evident e evident !

poeme mincinoase

adevărul poemelor mele a murit

s-a înecat pe malul foii de plumb din care-şi făcea Bacovia ţigările şi pâinea pe care-o fuma în anotimpul plumburiu al ploii

adevărul poemelor mele s-a înecat în moartea ce răsare plumburiu ca un zâmbet, plombat pe faţa unor cuvinte inutile

adevărul poemelor mele s-a îngropat – aşa cum praful s-aşterne pe timp îşi aşează moartea înghiţiturile fără să se înece, făr’ să se sature

am îngropat adevăru-n poeme:

să testez învierea – făr’ să am dreptul. ştiam de mai demult că plumbu-i greu, că-n fiecare zi moare o zi

istoria-şi îneacă malul prezent cu apele şi valurile ei şi le îngroapă în albumul de plumb al uitării

am îngropat adevăru-n poeme:

aceleaşi poeme din care cresc pomii în nisipul din care se-agaţă geamurile-n crengi

ferestrele învierii pe care le sparg copiii cu joacă, cioburile din care-mi înseilez poemele mincinoase