în aburul oglinzii am văzut totce-i lipsea…aproape totca dup-un duş am şters cu mâna noapteaaşezată peste oglinda clară a treziriinu, n-ar fi trebuit…s-apeşi cu zgomot clanţa într-un textce mi-a sărit în ochi şi-acuma lăcrimezcă firul de nisip ca pe-un copil abandonat acolo şi-a lăsat un passau nu ştiu ce picior e-n pragexact acolo pus în marginea trezirilor şi somnlasă-mă-n visul meu… îmi tot şoptesc –dovadă că sunt treaz şi calc uşor pe cioburi de simţiri mai vechi în cerc să caut drumul înapoicătre un vis ce-i mort şi îngropat dar care tot visează învierivisez că dorm şi nu ştiu că viseznici că sunt treaz sau adormit sau viusau plec sau înainte merg sau înapoide ce?visam că n-o să mă trezesc şi-acum visez că o s-adormca să nu ştiu să simt sau să visezca să nu ştiu că tu mă poţi trezi ‘n-alt fel de vis‘n-alt fel de zi‘n-alt fel…
zâmbesc în faţa maldărului de vopsea, o piramidă nouă – fără sticlă – ce n-are faraon asupra sa şi toţi profanatorii se risipă
în loc de degete-i un pămătuf, sub fiecare unghie, prinse-n umeri; oriunde calc, de vin sau de mă duc deşertu-i numa valuri, pietre-n spume, şi urmele să-mi las nu mai apuc…
călătorru' 