până-n jarul ce trebuie dus altei lumi fără trebuie ce ştiu eu ce prometeu te-a învăţat (deja) focul ce-i jarul şi arderea, mistuirea cenuşă dorul de-a arde de-a lungul munţilor sacrii de-a lungul mormanelor de minute clipite cu ochii închişi pe care încercăm să ne căţărăm viaţa te-ai născut ţinând în mână focul – cu jarul sub unghii în joacă… s-a picurat în tine focul de apă cu tot cu era lui îngheţată contradictoriu şi straniu ce ştiu eu e reminişcenţa unei scântei veşnice din erele unei memorii ce nu-mi aparţine decât prin dăruire şi mă veghează de parcă ar fi ultimul răsărit posibil ultimul leagăn al scânteii înainte de consumare să-i poarte vântul unei priviri cenuşa pe braţe ca pe pruncii unei poveşti încă nescrise – imposibil de citit în întunericul nescrierii ei – păr de foc cu crengile mâinilor prin el cu pere inelare împodobire să fie furate cândva de dincolo de gard doar din dorinţa de a arde deodată şi simultan cu fitilul faptei şi la lumina strălucirii ei să ardă povestea prin lemnul de soc al fluierului cu care scriu prin deschiderea de soc a gurii cu care cânt prin ochiul de soc al privirii cu care arunc mai departe lumina de teamă a groazei de a o ţine doar pentru mine prin tunelul de soc al misterului ce ne protejează de cunoaşterea rece
apr.16
călătorru' 