(în) lipsa unui scaun de munte

când te urci pe-un scaun

eşti mai sus cu-n scaun decât podeaua…

*

nici nu-i de mirare şi nici degeaba nu-şi chema Dumnezeu

oamenii pe munte

şi nu doar pe munte ci pe munte sus

*

conta mai puţin cât le lua ca să ajungă acolo

detalii de paranteză de şters de ignorat

de trecut peste ca peste pietre

ca peste bălţi

ca peste prundul ce îţi udă paşii

scările ce te-nalţă să vezi

în miniatură marea lume ce te-nghite cu apropierea-i

ce te copleşeşte (atunci) când îţi lipseşte

scaunul muntelui şi înălţarea

*

totuşi (atunci) când ajungi în vârf

se cade privirea s-o laşi în jos

Publicitate

pe culmea rugăciunii

se rupe de mine drumul spre culmi

se verticalizează treptele lipsă

Doamne coboară în mine securi

să ciopârţesc feţele lor de eclipsă

fermoarul tot creşte încet în ruptură

la fel cum desfac jacheta de ploaie

stropii se-aliniază în balta greoaie

şi spală mărunt zâmbetul de pe gură

cu găuri prin ea întinsă pe spate

(ca o plictisitoare bază de date)

stă scara cu burta la soare

lungitul ei orizont geamăna-i plafonare

măcar să umblu pe ape îmi zic

pe culmea unui val să-mi vântur paşii

pe treapta instabilă – inamic

să-şi sprijinească umbletul urmaşii

aruncă-ţi Doamne viţele cu corzi

să crească-n mâna mea o sprijinire

de vorba mea banală să-ţi înnozi

înaltă ca o culme a Ta rostire

inspiraţie de Craciun

Replica cosmică pe care Isus Hristos a dat-o tuturor învăţăturilor lumii a fost învierea Sa. Dacă evenimentul acela a fost apogeul, începutul lui a fost întruparea.

Când primii oameni s-au uitat la fructele acelea în mod ciudat interzise de Domnul, şi-au ridicat privirea în sus, dorind parcă să fie mai înalţi. Puţin mai târziu în istorie neamurile primilor oameni şi-au împlinit, sau mai bine zis au căutat să-şi împlinească dorinţa aceea de înalţime cocoţându-se pe nişte pietre…Nu ştiu sigur daca vre-una din ele, ţinând loc de perină,  a inspirat visele unui tânăr într-o noapte, un tânăr fugar ce-a văzut că înălţimea creşte dacă ai scară.

Călcând pe capetele altora, Babilonul şi-a înălţat capul, la fel Roma şi Grecia cu multa ei învăţătură şi fiolosofie. Noi, rude bune cu ei, nu ne deosebim prea mult şi încercările lor parcă ne inspiră şi pe noi. Stând sus, aruncându-şi privirile în depărtare, înălţat peste tot şi toate, „Cezarul August vrând mai multă slavă decât smulse-se gândul său de-oţel, se proclamă drept zeu atotputernic, şi se-nălţară temple pentru el. Atunci de sus, din gloria eternă, văzând cum se îngâmfă un atom, ca să ne dea o lecţie Creatorul, s-a pogorât şi s-a’ntrupat ca om.” – prea multă inspiraţie de proastă calitate.

Vechea inspiraţie de proastă calitate e cu adevărat veche. Înainte de a se număra timpul, un heruvim ales, un Luceafăr, a fost încercat de sentimentul sau complexul lipsei de înălţime. Şi cui îi place să fie mic? Şi-atunci a zis în inima lui: „mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stele lui Dumnezeu…mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt…” Dorinţa aceasta încă o mai are iar împlinirea ei încă o mai caută. Cei ce se inspiră de la el, caută veşnic şi în multe feluri împlinirea dorinţei ce mereu rămâne, conştienţi în cele din urmă că plini de îngijorare sau fără de ea nu POT adăuga măcar un cot la ÎNĂLŢIMEA lor. Inspiraţia aceea a fost înlocuită.

 Pe cerul nopţii a răsărit un alt Luceafăr pentru că Cel Prea Înalt a răsturnat înălţimile. Îngerii nu s-au mai putut abţine şi au început să cânte. Cei care puteau vedea cerul doar cu telescopul au văzut cu ochiul liber şi ce-au căutat, au găsit. Mieii miraţi cum de printre ei s-a născut un leu atât de altfel au încremenit în mirarea lor până li s-au întors păstorii. Îngerii au coborât, stelele au coborât, Cel Prea Înalt a coborât. O altă inspiraţie a coborât. De atunci felul în care mergi înainte s-a schimbat, la fel şi felul în care urci.

măcar de Craciun să ne aducem aminte (pentru întregul an) că de cand Cel Veşnic s-a născut printre noi…Crăciunul nu e decat despre El şi ce ne inspiră naşterea Lui…