vertizontal

e scurtă prea scurtă latura verticală

cade mereu când s-o sprijin de cer

printre nori printre aburi nu găseşte

nicio spetează nicio aripă

de pasăre cu ciocul înfipt

în gândurile veşnice ale Infinitului

sau Absolutului

 

de-ar fi aripă măcar

invizibilul nimic i-ar sprijini înălţimea

i-ar insufla zborul nicicând visând

orizontala vie ca pe un ideal ci ca pe-o realitate

de care se sprijină invizibil

ca pe-un început de vrej

sau o embrionară încrucişare între

nefiinţă şi creştere

 

„ia-ţi crucea şi urmează-mă !”

scârţâie poarta începuturilor sfârşite

de-o parte şi de alta

îi va creşte în cele urmă şi verticala

până la baterea-n cuie e o palmă

viaţa ce-o simţi apăsare pe umăr

e-un sunet:

sunetul potrivirii

între orizont şi înaltul moment în care 

urechea atinge sunetul şi-l contopeşte

în îmbrăţişare

 

naşterea aceasta din nou ce-i altceva

decât trecut şi viitor împreună

îmbrăţişat şi contopit volum

de roşu vertical şi Nichita orizontal

ce coboară din ceruri ochiul

pe treptele verticale ale privirii

 

(e-o cruce prea grea această vertizontală întâlnire)

 

Publicitate

extensia ochiului

„nu mă realizez pe deplin niciodată pentru că am o părere din ce în ce mai bună despre viaţă”- N.S.

îmi creşte mereu câte-un ochi
te miri unde
în capătul pixului
de mi se pare că-n loc de pastă
curge privirea
ca să străbat coastele cuvintelor
până-n inimă

apoi admir
tot ritmul, priveliştea
fără să mai respir
cocoţat într-un vârf de ac
ca pe-un everest personal

 

adevăratul ţărm

(se) ştiu mai multe despre lună decât despre oceanele negre

ştiu de pildă că o lună are treizeci de zile şi-o groapă

iar forma ei diferă cât se poate de mult de nivelul mării

de nivelul de înţelegere al apei

*

mai ştiu câteva diferenţe

dintre două puncte şi punct

dintre o baltă şi-o stea

dintre setea ochilor tăi şi setea ce-i deschisă în inima mea

*

aşa se aude (că) verbul a ştii e mai apropiat de lună decât de mărginitele ude

ce stau peste marginea lor de jos ca un episod enigmatic

ca un suflet al lui se ştie despre lună că-şi împrumută lumina

şi în lumina aceasta mai ştim că Lumina fără de împrumut

va inunda ţărmurile înţelegerii noastre

ne va da peste inimă asemenea laptelui în foc

ne va uda până la piele până dincolo de piele 

până dincolo de oase

şi de oricare ţărm

*

adevăratul ţărm e-n ce-a spus El

 

umple-mi vidul !

ţi-ai scos degetul din amprentă ce nenorocire

pune-l înapoi reumple golul

până nime` nu vede până nime` nu ştie

nu vreau urma urmarea finalul

nu vreau stigmatul semnul însemnarea

pune-ţi înapoi degetul pe proaspăta rană

nu fă din ea pâine nu fă din ea hrană

pietrele acestea de aducere aminte

îmi jenează picioarele umbletul

îmi câmuiesc parcă privirile zâmbetul

căluş la catâr corabie mare

ce navighează cu vântul chemării trimiterii Tale

legată la capăt cu cârma ei mică

atotputernică furnicare furnică

pune-ţi înapoi degetul în amprentă

chiar dacă ruga mea e decat o amintire a atingerii Tale

vidul meu are nevoie de aer

de mare

împlinire

Mă potrivesc cam greu în matriţa unor texte…

„Fiţi împlinitori ai Cuvîntului, nu numai ascultători, înşelîndu-vă singuri. Căci dacă ascultă cineva Cuvîntul, şi nu-l împlineşte cu fapta, seamănă cu un om, care îşi priveşte faţa firească într’o oglindă; şi, dupăce s’a privit, pleacă şi uită îndată cum era.” Iacov 1:22-24

tot ce vrei

„ehe
de ar primi omul tot ce vrea
si tot n ar fi bine…

mai bine ar vrea omu’ tot ce primeste
si atunci ar fi fericit” (?)

deci (nu) pentru mine

îşi vizitează prietenul la spital iar acesta din urmă îi mulţumeşte. îmi imaginez două situaţii diferite care stărnesc în cel vizitat 2 reacţii:

1. în urma mulţumirii vizitatorul răspunde: o, nu e nevoie să-mi mulţumeşti, e datoria mea de prieten, aşa se cade, aşa e frumos…şi-atunci cel vizitat zambeşte puţin forţat, evident nemulţumit de raspuns. deci nu a venit pentru mine, e venit pentru că trebuia să vină, aşa ca să-şi facă datoria, din obligaţie…

2. în urma mulţumirii vizitatorul răspunde: o, a fost plăcerea mea! de data asta poate că celui vizitat îi trece prin cap…”atunci a venit pentru plăcerea lui sau pentru plăcerea mea?” sau pentru plăcerea noastră reciprocă? (John Piper- Let the Nations be Glad)

cat de asemănătoare e viaţa în multele ei situaţii. mă căsătoresc pentru fericirea mea sau pentru fericirea soţiei mele? aş tinde să zic că primul interes pe care-l caut e al meu, fiind în felul acesta cat se poate de egoist. mai există pe lume altruism, sau e doar o manifestare subtilă a egoismului? atunci cand cautarea interesului meu împlineşte şi interesul tău, egoismul meu e unul etic 🙂

daca urmăresc binele oraşului în care locuiesc, ştiind că de fericirea lui atarnă şi fericirea mea, oare nu-mi urmăresc în primul rand propriul interes fără să fac un lucru rău…

oare Pastorul nu îşi paşte oile în păşuni verzi şi le duce la ape de odihnă „din pricina Numelui Său” prima dată şi doar mai apoi pentru odihna şi satisfacţia oilor? cu cat mai interesat e ca reputaţia lui să fie mai bună, cu atat nevoile oilor sunt mai satisfăcute!

oare dacă vreau să învăţ să-mi iubesc aproapele, nu trebuie mai întai să mă iubesc pe mine? sau ştiu să mă iubesc în mod instinctiv?

am fost oarecum furios cand am citit si inteles ca Dumnezeu nu mă iubeşte cel mai mult pe mine, ci se iubeşte cel mai mult pe El. El nu e idolatru. El nu calcă prima şi cea mai mare poruncă din Lege. iubindu-se pe El cel mai mult, in valoarea net superioară ce o are, El mă iubeşte pe mine. urmărindu-şi reputaţia îmi urmăreşte binele suprem pentru că cu cat sunt mai implinit şi mai bucuros datorită Lui cu atat îl voi lăuda mai mult, deci scopul Lui prim e împlinit.

tot ce face El deci, (nu) pentru mine face!