Arhive pe etichete: îmbinare

…căzut pe pământ

Standard

Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod.” – Isus, puţin înainte de patimile Sale…

…şi noi? Trăim murind? Trăim ca să murim?

Nu doar că trăim spre moartea noastră, însă moartea se pare că este o condiţie esenţială a vieţii. El, bobul de grâu, este rodul morţii altui bob de grâu, şi viaţa lui rodnică, viaţa lui viitoare, înmulţirea şi prelungirea lui depind în mod imperios de moartea lui.

Lasă sacul, lasă podul, lasă vremea aceea… şi cazi din mâna celui ce te aruncă. Mi-am întors ochiul interior spre interior şi am orbit faţă de întreagă cealaltă parte – nimic din afară nu mai străbate, nu mai pătrunde nicio fecundare cu binefăcătorul exterior, ci doar o măcinare care diminuează treptat roţile interioare ale gândului şi simţirii.

Lasă siguranţa uscăciunii care e diferită de adâncimea întunecată şi de speriat a pământului. Cazi în pământul morţii – nu mai trăi cu trupul şi capul şi sufletul în norii din podul acestei case pământeşti, desprinde-te sau roagă-te să se găsească cineva, o mână, care să te ia şi să te arunce, în ciuda lipsei propriului mecanism de locomoţie – şi mâna aia să te arunce într-un pământ pregătit mai dinainte, şi nu aşa la întâmplare să cazi aiurea din sac pentru că s-a răsturnat şi nu mai era legat la gură, ca să devii înghiţitură şi prânz unei vrăbii proaste, unei găini sau unei ciori, şi tot viitorul tău de pâine să devină istorie posibilă doar.

Şi în loc să devină cina unei păsări, el bobul de grâu, sau tu mai bine,…a unei pasări care are la ea propria moară interioară şi propriul cuptor lipsit de dospire – mai bine ajunge să devină roadă, fir – să simtă moartea şi învierea din toate încheieturile, creşterea, ploaia şi roua, vântul; legănarea lângă alte fire, dansul că aparţine întregului câmp, cu legea gravitaţiei în rădăcinile mici şi cu imensitatea cerului deasupra,  şederea acolo în lan în învecinarea florilor de mac, să vadă răsăriturile şi apusurile, să audă muzica ploii şi tobele tunetului şi printre mustăţile proprii şuieratul vântului.

Da, ajunge hrană până la urmă – bucată dintr-o pâine dospită, frământată de mână, rupt în bucăţi şi transformat în pulbere albă, în îmbucătură prin căldura coacerii. Da, ajunge să devină toate aceastea..dar numai după ce a gustat anotimpurile anului cu frumuseţea lor. Da, are parte de puţină moarte ca să aibă parte de multă viaţă şi de toată experienţa rodnică ce vine odată cu ea.

El…bobul de grâu.  Noi?… nu ştiu…

new-life

“Paradoxal mai lucrează Hristos şi cu păcătoşii, cu viaţa şi cu moartea. Karl Barth scrie: harul îndreptăţirii e viaţa noastră, harul sfinţeniei e moartea noastră. Ceea ce înseamnă că, în operaţia îndreptăţirii, Domnul îi spune mortului (adică păcătosului): trăieşte! Apoi, după ce l-a scos din păcat, cu alte cuvinte din moarte, şi l-a chemat la viaţă, tot El îi spune celui acum viu: mori! Păcătosul căit – fostul mort care a fost chemat la viaţă – urmează acum să moară la cele lumeşti. “Sub aceste două determinări şi nu sub vreo alta trebuie să fie trăită viaţa (creştină).

Iată întreagă dialectica lui mors et vita: întâi te înviază, apoi te omoară: ca să fii cu adevărat viu. Aa, dacă asta-i viaţa, viaţa nu e uşoară, e un fel de moarte. Noi tot zicem: viaţa, viaţa e aşa şi pe dincolo… dar poate că nici nu ştim cum e viaţa adevărată (după cum nu ştim ce e moartea), poate că bâjbâim în zăduful apăsător al penumbrelor unul limbus şi printre confuziile unui vag limbaj…”Nicolae Steinhardt,  “Jurnalul Fericirii”

e-o poveste cu un înger rău

Standard
..dar deja v-am spus prea mult
şi v-a şi zburat gândul în cuibul arhaic
al răzvrătirii
pe care-l recunoaşteţi pe ramurile voastre
zidit acolo din pene de înger
şi lut:
 
penele fosforescente încă
sclipesc intermitent
ca un neon defect
în care pleoapele muribundului har
agonizeză scurt-circuitate
de slava pierdută
a îngerului
 
lutul e roşu şi bate ritmic
în încordarea maximă
de piatră vie
pe care zborul amintirii
noastre
o recunoaşte ca fiind
acolo
 
e-o poveste cu un înger rău
care s-a cuibărit
într-un ou de lut
să nu-l găsească nicidecum
maică-sa şi
să-l pedepsească
la cuminţire..
 

povestea îngerul(ui) surd

Standard
(e-o poveste cu nişte îngeri surzi: o răsturnare secetoasă de nori
care pentru a fi în stare să plouă trebuie prima dată să-i uzi)
 
lăsaţi-mă voi îngerilor jos nu mă mai trageţi cu zborurile voastre
ce-s eu cutia cadastră de conservă
traducătorul mutelor aripi cu care jucaţi ping-pong
pe masa asta de lumină prezentă?
 
la sfârşitul zilei îmi vreau plata altfel
o să v-ameninţ zborul cu foarfeca de-o să fugiţi
mâncând pământul şi-o să roadeţi cotoare de săbii
cu tot cu coadă… da da coada aia 
cu care-o să plecaţi între picioare până când
or învăţa aripile să meargă – asemenea celor smeriţi – pe jos
(frumos v-o spun s-o ştiţi frumos)
 
da’ ce? …au luat ei seama la plângerile mele
la zdrăngăneala asta însemnată cu pana unuia dintre ei
ce-am smuls-o cu furie când şi-a întins aripa
s-o rup nu alta – să rămână-n pană de zbor la marginea cerului de ieri
aşa să rămână şi ei cum mă împotmolesc eu câteodată
în pană de idei
 
nu nici poveste n-au luat aminte
la cererea mea tânguitoare fierbinte
şi trag de mine de parcă m-au câştigat la zaruri
de parcă-s nişte prunci care se bat pe daruri
şi strică-ntr-un final jucăriile toate le rup le-mpart între ei
ca soldaţii cămaşa divină
aşa mă-mpart şi trag de mine c-aproape mă rup
– după cum deja v-am spus –
între josul meu şi-al lor sus…
 
 
 

îmbinarea lui „ce ai tu” cu „ce am eu”

Standard

să născocesc pe cineva

care să mă-nveţe să născocesc

cineva care să mă-nveţe născocire…

şi dacă nu se va născoci învăţarea asta

dacă nu va fi nimeni de la care să fur născocirea

atunci toţi ceilalţi o vor fura de la mine

*

Doamne, când  i-ai dat omului pricepere să născocească,

ce i-ai dat de fapt?

îmbinări / dezbinări

Standard

dirijorul de cor a trăit o experienţă mai puţin plăcută. asta fost scanteia. pastorul secund a fost de o parere (mai poţi conduce oamenii în inchinare cand eşti certat cu cineva? iţi poti duce darul la altar oricum?). pastorul senior a fost şi el de o parere însă a rămas cu dirijorul şi cu toate sentimentele lui/ei, însă păstorul secund a plecat. sunt şi alte clădiri şi alte stiluri şi alţi oameni.

ce fel de îmbinări produce dezbinarea?

la început încantare şi entuziasm. o discuţie într-o seara cu intenţii bune face ca fiecare mană să ţină cu putere ce are, pana cand la mijloc apare ruptura. cateva zile tăcere, însă scanteile din acea seara au aprins alte focuri. bucata de jar s-a dus în altă parte pentru a aprinde alte lemne

dezbinarea a produs îmbinare!

şi totuşi, a ceat o lipsa cel puţin într-un loc. o tăcere. o aşteptare şi o speranţă că „cineva” va observa golul şi va constata că e exact pe măsura măsurilor ce le are.

speranţa e îmbinarea dezbinării….