© f: rb
Publicitate
ne-am uitat amândoi unul la altul unul pe altul ne-am uitat încă de multe ori eu te-am uitat pe tine tu m-ai uitat pe mine amândoi ne-am uitat unul pe la altul îţi mai aminteşti că-i aşa te-ai uitat nu poţi zice nu nu poţi nega te-ai uitat aplecată-n afară de tine numai şi numai ca să mă ţii minte ca să mă imprimi pe retină şi să-ţi întinzi privirea pod peste două anotimpuri: m-ai privit sau m-ai uitat te-am uitat sau te-am privit? n-am ştiut sau nu mai ştiu(?)
imagine imagine punct tren autobuz staţie de la capăt la capăt măr pară pară mesaje scrisori lumanare creioane culori şi oprire creioane şi staţii staţii de stat şi de dat jos staţii de schimbat şi de mers mai departe mai departe de-aici mai departe de-acum acum acum acum
ceru-atârnă-n sloiuri
tăcerile-n roiuri
fac din Dumnezeu
un vrăjmaş ateu
ce nu crede-n El
leu lip(s)it de miel
aplecat spre noi
răi firavi şi goi
ce creştem în pleoape
imagini necoapte
ca nişte copii
care fac prostii
vesele şi vii
Ţi-am găsit umbra lângă pomul plecat
plecat spre cer cu frunza desfăcută,
cu rădăcinile înfipte în eter
cu-ntreaga lui coroană nevăzută.
Te-am căutat şi Te-am găsit umbros;
cum să se lumineze soarele pe sine ?
căzut în lacul drept cu luciul gros
cu umbra lui de raze şi lumine.
Te văd mereu cu degetele ochi,
cu ochii ochi, cu umbra mea căscată
flămândă după trupul Tău necopt
ce cade peste noi cu umbra-i toată.
Te desenez aiurea pe asfalt
cu creta paşilor de jucărie,
să te desprind aiurea de înalt
să te încătuşez cu umbra-Ţi vie.
Scriam cândva că „blogul meu nu va fi un coş de gunoi” şi mă refeream cu precizie la comentariile de un gen sau altul care prin inexactitatea lor sau prin limbajul folosit generează supărare, ceartă, calomnie, injurii, acuze (justificate sau ne, potrivite cu realitatea sau mai puţin).
E o tendinţă în mine, ca şi în mulţi dintre noi, dacă nu cumva în majoritatea, de a observa cu acurateţe greşelile pe care le fac alţii în vorbă şi-n faptă, şi a trece cu vederea, a diminua sau a ignora cu desăvârşire greşelile pe care le fac eu, gunoiul propriu.
E adevărat că fiecare la el acasă are dreptul şi libertatea de a face dezordine, de a spăla sau nu vasele, de a duce sau nu gunoiul, şi când dreptul ăsta şi-l exercită musafirii intrând încălţaţi, se produce instantaneu o revoltă lăuntrică. „Blogul meu nu va fi coşul gunoaielor voastre” – ar suna puţin mai realistic, ştiut fiind faptul că şi „produsele” ambalate frumos pot fi dăunătoare, expirate.
Ceea ce citim şi vizionăm ne devine sursă, baterie, prin modelele dialogate sau comportate, prin personajele şi ideile pozitive sau negative înfăţişate făţiş sau subtil, integral sau fragmentat dându-ne în felul ăsta posibilitatea şi invitaţia de a completa după bunul plac ceea ce lipseşte, ceea ce vrem să adăugăm.
Mi-e teamă să fac un inventar al minţii mele, „depozit” din care iau şi din când în când pun aici prin vorbe, simboluri, imagini. Scria cineva într-un comentariu că cititind unele din cele scrise de mine, „cade pe gânduri” – sper să nu cadă aşa de rău încât să-şi rupă ceva :), sper să nu cadă în depresie sau în păcat, să nu cadă în extreme.
„Cu timpul devenim suma îngăduinţelor şi a toleranţelor noastre, inclusiv a vorbelor pe care le citim şi a imaginilor pe care le vedem” – zicea un nene Leland Ryken, în cartea lui „Ferestre spre lume”.
Poezia, la fel ca orice altă scriere, dă formă sentimentelor şi impulsurilor noastre interioare, acestui amestec de bine şi de rău care aşteaptă încurajare sau descurajare din exterior. Îmi zicea altcineva cândva, că nu poate citi prea mult din cele scrise de mine, că-l demoralizează – însemnând după traducerea mea 🙂 că îl descurajează în partea aceea, că e împins de pe marginea optimismului, în jos.
Către ce gânduri te-mpinge scrierea mea? Cazi spre sus sau cazi spre jos? 🙂 Spre critică, spre deşertăciune? Sau călătoreşti împreună cu mine spre altfel de „oaze”?
… totuşi, oricare ar fi răspunsul, „literatura este ceea ce se întâmplă în tine cititorule, ea nu este un şir de cuvinte pe-o pagină.”
„Voi prăpădi înţelepciunea celor înţelepţi şi voi nimici priceperea celor pricepuţi!…N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia? Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decat oamenii; şi slăbiciunea lui e mai tare decat oamenii…”
stau ore întregi în faţa marelui ecran al filosofiei absorbit de imaginile ce se schimbă după telecomanda întalnirilor răzleţe sau planificate.
cateodată apăs aiurea butoanele, fără să ştiu că fac din degete o foarfecă a timpului meu, a unicului şi preţiosului meu timp.
cand obosesc şi-adorm, visez ce am văzut – ce altceva? şirul întalnirilor, îmbrăţişaţii ochi, simţirile mustind în suflet…
dezordonat, neştiutor şi hedonist m-am îndrăgostit de sforile îmbibate-n plăcere, ce m-au legat, şi sar intenţionat ceva butoane, făcand din filosofia celorlalte filosofia mea.
a sunat ceasul într-o diminaţă şi nu-mi amintesc să-l fi pus să sune. am căutat butonul de OFF şi nu l-am găsit. atunci am apăsat butoanele pe care inima din partea Ta mă indemna de mult să le apăs şi mi-am aţintit privirile-n ecran
ploua… cotoarele coperţilor erau întoarse-n sus iar norii toţi erau coperţi din răsfirate foi se prelingeau în picuri răzleţe litere ceru-şi turna cuvintele în mine şi ca să pot pătrunde rostul lor în ale mele gropi s-au adunat băltoci în care oglindea ce-avea de zis…