căzută fruntea-n mână mi-a deschis un zbor de fluturi cenușii un zbor multicolor ca ‘mbrăţişarea de arătură a unui plug ca baterea de câmpi şi de ogor * ştiind că-i doare lovitura mea nu m-am oprit să le trimit mulţimi întregi de paşi scrisori d’amor – cuvinte ca nişte bătăi ce dor- un dor spre ce-i deschis cu chinul lung şi luminos de stea * căzută fruntea a lăsat întredeschis în palma ei un loc uşor ca un fior un locușor ca pana unui fluture de-abis ca îndrăzneala minţilor din vis ce se uimesc pe ele cu ce-i nou * în toamnă mi-a căzut din palma mea rodul crescut de locul gol rodul rămas ca loc deschis sub fruntea de ogor şi câmp sub arătura lui de gând pe care-l bat cu-asprimea primăverii tot crescând căzută fruntea-n mână mi-a deschis un zbor de fluturi cenușii
Arhive pe etichete: idei
meditaţia unei dupamieze
în meditaţia unei dupamieze, ca într-o mapă, ca într-o minte
stăteau ascunse două gânduri altfel, două idei
una-ngheţată, una fierbinte.
tu ai intrat veselă, zâmbitoare ai spus:
îmi place îngheţata fierbinte!
şi te-ai lăsat servită de întinderea propriei mâini
cu ochii în ecranul filosofiei
„Voi prăpădi înţelepciunea celor înţelepţi şi voi nimici priceperea celor pricepuţi!…N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia? Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decat oamenii; şi slăbiciunea lui e mai tare decat oamenii…”
stau ore întregi în faţa marelui ecran al filosofiei absorbit de imaginile ce se schimbă după telecomanda întalnirilor răzleţe sau planificate.
cateodată apăs aiurea butoanele, fără să ştiu că fac din degete o foarfecă a timpului meu, a unicului şi preţiosului meu timp.
cand obosesc şi-adorm, visez ce am văzut – ce altceva? şirul întalnirilor, îmbrăţişaţii ochi, simţirile mustind în suflet…
dezordonat, neştiutor şi hedonist m-am îndrăgostit de sforile îmbibate-n plăcere, ce m-au legat, şi sar intenţionat ceva butoane, făcand din filosofia celorlalte filosofia mea.
a sunat ceasul într-o diminaţă şi nu-mi amintesc să-l fi pus să sune. am căutat butonul de OFF şi nu l-am găsit. atunci am apăsat butoanele pe care inima din partea Ta mă indemna de mult să le apăs şi mi-am aţintit privirile-n ecran
la următoarea intersecţie încotro?
Singura regulă a postmodernismului e că nu există reguli! – (adică există, din cate înţeleg eu, însă ne place să o respectăm doar pe asta din urmă/ one above all)
nu ştiu exact cine a zis-o pentru prima dată (apropo de lipsa de exactitate, tot constat că sunt multe pe care nu ştiu cine le-a zis, însă „indicatorul” scris sau zis (de cineva) nu face decat să îngreuneze „traficul”) – pe „harta” mea trebuie să subliniez sau să tai „indicatorul” asta, să hotărăsc repede de face parte dintre drumurile bune sau cele infundate, din desaga prietenilor sau a duşmanilor (false friends), a celor adevarate sau false.
Singurul adevăr absolut e că nu există adevăr absolut! – iar dacă totul e relativ… şi de aici începe o lungă şi nesfarşită dezbatere, un şir nesfarşit de cauze şi efecte. iar dacă adevărul absolut e altul decat ăsta scris mai devreme, şirul nesfarşit de cauze şi efecte îşi schimbă direcţia!
Cea mai bună metodă de a face faţă ispitei este ceadandu-i! – parafrazare Oscar Wilde. oare nu are şi el dreptatea lui? nu mai stă ispita la uşă, nu mai aud „bătaia” ei enervant de atrăgătoare, doar i-am deschis uşa şi am invitat-o înăuntru. şi pe urmă? că barca e în apă e ok! că apa e în barcă, nu mai e ok!
…
asta ar fi o mică verificare a „indicatoarelor”, a hărţilor pe care mi le pot însuşi de oriunde şi după care AR TREBUI (după mulţi) să îmi continui şi astăzi călătoria
dacă refuz şi îmi iau alte indicatoare în viaţă „destinaţia” ar trebui să fie alta, nu? chiar dacă tovarăşii de drum sunt mai puţini (oare ce contează mai mult tovarăşii de călătorie, hărţile sau destinaţia?)
în urmă cu aproape 2000 de ani, un nazarinean pe nume Isus (pe care naţiunea noastră creştină o să-l sărbătorească peste vre-o cateva zile) a avut curajul să afirme despre El însuşi ( afirmaţie pentru care a fost gata să plătească cu viaţa ) „Eu sunt CALEA, ADEVĂRUL şi VIAŢA! Nimeni nu vine la Tatăl (la Dumnezeu Tatăl) decat prin Mine!” – Ioan 14:6
în intersecţia afirmaţiei Lui cu multe alte afirmaţii: ÎNCOTRO?
dacă urmez un drum, înseamnă că mă depărtez de altul! dacă o iau la dreapta, înseamnă că nu aleg stanga! – ăstea sunt „cugetări” a la Băse’ „vara nu-i ca iarna!” 🙂 şi nici nu are cum să fie, tot aşa cum stanga nu-i ca dreapta, adevărul ca minciuna, prietenii ca duşmanii, răul ca binele…
în următoare intersecţie încotro?
stare de vorbă
“Un maestru in arta de a trăi, nu trasează nici o limită clară între muncă si joacă; între efort şi odihnă, între mintea şi corpul său, între educaţie şi distracţie. Cu greu le deosebeşti între ele. Işi urmează pur si simplu viziunea in tot ceea ce face şi îi lasă pe ceilalţi să aprecieze dacă el munceşte sau se joacă. Lui i se pare întotdeauna că le face pe amandouă.” – Fancois–Rene de Chateaubriand.
Stare de vorbă
As putea face o mica schimbare, sa zic “un maestru in arta de a vorbi”, dar mai am de lucru până devin eu maestru, aşa că nu mă încumet. Treaba e că nu am somn, şi în loc să mă agit în pat, m-am sculat să scriu, că şi aşa îmi treceau o mulţime de gânduri prin cap, care mai de care…
Mă rugam mai devreme, adică lăsam aşa să curgă gândurile în mintea mea. Mă intrebam, de fapt îl întrebam pe El, de ce am impresia atunci când mă rog că vorbesc singur. Adică, mi-am adus aminte de fazele alea din filme în care o mulţime de poliţişti stau după un geam cu oglindă. Acuzatul se vede pe el însă nu şi pe ei, deşi ei toţi îl pot vedea. Aşa mă simt şi eu câteodată când mă rog. Am impresia că vorbesc cu mine însumi şi nu cu Tine. Asta nu e o ceartă, dar chiar astăzi citeam că e bine să-mi exprim sentimentele, să fiu sincer cu tine şi să spun exact ce simt şi ce gândesc.
Parcă acum nu mai e ca în pat, acolo curgeau mai liber gândurile, parcă aveam mai multă libertate de mişcare, dar asta evident este doar o iluzie. Aceeaşi libertate o am şi aici, şi cu aceeaşi claritate îmi pot exprima gândurile, indiferent care sunt ele.
Am observat că atunci când sunt interesat de calitatea scrisului, scrisul îşi pierde calitatea, ironic nu J, aşa zic şi eu. Nu ştiu exact de ce, poate pentru că urmăresc un scop anume, am un interes oarecare, şi atunci nu mai sunt eu însumi, exact aşa, fără să am nimic de ascuns, fără să incerc să impresionez pe cineva. Uite chiar acum, parcă totate gndurile alea frumoase pe care le aveam când eram în pat, nu mai sunt, parcă nu le mai pot aduna. Ce să fac?
Mă gândeam acum într-o zi în baie (inspirat de mulţimea filmelor şi de ce am citit în Fraţii Karamazov), cum ar fi un dilog intre mine şi Satan. Mi l-am inaginat cum se uită la mine din oglindă, apărut acolo în momentul în care eu ridic privirea. Nu mai ştiu exact cum mi-am imaginat scenariu, dar ştiu că am ajuns la discuţii teologice; la ce altceva puteam ajunge? Dar e bine zic eu. Măcar aşa aflu şi eu ce cred.
Mi-ar plăcea, de exemplu, în discuţiile mele cu Tine, să dialogăm, eu să te intreb şi tu să-mi răspunzi, aşa cum face un părinte cu copilul lui. Dar chestia asta nu se întâmplă. Eu întreb şi tot eu răspund. Tu taci. Tu vezi, cunoşti, ştii exact ce e în sufletul meu, ba chiar ai puterea să-mi vorbeşti direct dacă vrei, şi totuşi nu o faci. Rămâi acolo după zid, înconjurat de misterul tău, cu aceeaşi rădbare lungă, cu care îţi urmezi planurile. Cel puţin cam asta e impresia mea despre Tine. “Omul e aşa cum gândeşte în inima lui”, parcă aşa era un proverb, nu?
De ce ţi’ai schimbat metodele prin care ne vorbeşti? Doar şoapte, doar insinuări, doar chestii generale, doar Carte pe care trebuie s-o citesc dacă vreau să-ţi aud glasul. Şi nici ăla direct. Istorie în care ai ascuns învăţătură. Şi mai zici că nu eşti un Misterios.:) De fapt nu ai spus nici unde că nu eşti. Nu ştiu asta de unde am scos-o, recunosc. Visam mai devreme la casa mea cu mansardă, şi te întrebam dacă am voie să visez. Well, e plăcut, dar oare e şi benefic? Oare o să am vreodată ceea ce’mi doresc. Evident că da, şi apoi ce? Nici nu trebuie să fie şi apoi, pentru că aşa cum zicea Augustin, sufletul nostru nu-şi găseste odihna decât în Tine pentru că am fost creaţi pentru Tine. Şi totuşi, stă scris că tu ne dai toate lucrurile ca să ne bucurăm de ele. O mansardă pictată de mine, cu bibliotecă şi masă de lucru, şi fotolii în care să adorm cu cartea în faţă în nopţiile târzii, împotmolit în idei.
Hai că iară devin poetic. Adevărul e că’mi place. Chiar te rugam, ceva vreme în urmă, ţii minte, să mă ajuţi să scriu, intr-un mod original, să exprim poate aceleaşi lucruri, sau altele, într’o manieră în care nu a făcut’o nimeni niciodată până acuma. Cer prea mult? Dacă pe Napoleon l’a onorat cerea acelui tânăr (eu ştiu care tanăr), prin grandoare ei, prin faptul că a recunoscut că poate face ce i se cere, oare de ce să nu cer şi eu?! Recunosc că sunt sceptic, adică, nu că nu ai putea, asta cred, dacă tu ai făcut lumea şi pe mine, si tot ce există vine din mâna ta, cu siguranţă poţi să îmi dai capacitatea să scriu într’un mod original. Problema mea e dacă vrei. Vrei?
În fine, eu îţi cer, iar dacă vrei sau nu, asta rămâne de văzut. E ca şi cu înţelepciunea dacă am înţeles eu bine. Nu simţi când coboară, ci observi că o ai în momentele în care trebuie să hotărăşti. “Du’te cu puterea pe care o ai şi izbăveşte pe Israel” – şi l’a izbăvit. Aşa şi eu. O să scriu, iar tu îmi vei da idei originale, şi minte şi cuvinte, pentru că de la tine vin cuvintele. Tu eşti maestru.
“Cine n’are vise n’are mai nimic”- nu ştiu cine a zis’o peasta, da observ că visele mele sunt egoiste şi mărunte. Oricum la starea de acum, destul de irealizabile, aşa că tot la stadiu de vise rămân. Va veni şi momentul în care voi scrie la calculator în odaia mea din mansardă. Sau o să citesc Cartea ca să-mi vorbeşti, pentru că se pare că aşa ai hotărât tu, să vorbeşti prin istoria scrisă într’o carte. Cum ziceam deci, să citesc stand în fotoliul meu, savurând o ceaşcă de cafea aburindă, sau poate jucând un şah cu un prieten şi discutând despre bucuriile mici, mărunte, dar atât de importante ale vieţii.
Chiar că sar de la una la alta. Când despre un subiect, când despre altul, şi nimic
până la capăt. De, gândurile vin şi pleacă. Asta e rugăciunea? Aşa vrei tu să stăm de vorbă? Îmi place, ce pot spune, doar că mi’ar plăcea să’mi răspunzi. Când Iov ţi’a auzit glasul s-a înfiorat. Oare cer prea mult? Ştiu că eşti ocupat, că nu sunt singurul care vrea să intre în audienţă, şi că ai multe alte probleme de rezolvat round the world, dar tu nu eşti limitat, pe tine nu te depăşeşte numărul mare de locuitori ai planetei noastre. Tu auzi şi cunoşti gândurile fiecăriua, indiferent dacă le dă glas sau nu. Şi atunci, înseamnă că ai altă metode, dar de putut poţi dacă vrei.
Acum nu ştiu cum faci, dar ştiu că nu te dai după mine ca să’mi faci mie pe plac, şi mai ştiu că eşti fidel propiilor metode. Mie mi’ar fi plăcut şi altfel, recunosc, dar acum nu sunt eu buricul pământului ca să faci cum îmi place mie. Oricu, tu de bună voie ai declarat că mă iubeşti, că mă vrei cu gelozie pentru tine, pentru că sunt al tău, şi nimeni altcineva nu are drept mai mare asupra mea decât tine.
Mă duc să dorm. Tu ştiu, rămâi treaz, u’r up anyway.
Noapte bună!
se cheamă că…
ideile mele nu corespund cu realitatea, se cheamă că trăiesc o minciună
ideile mele nu corespund cu ideile altora, se cheamă că trăiesc diferit
ideile mele nu corespund decat cu o mică parte din ideile celor mai mulţi, se cheamă că trăiesc asemănător unora (cel puţin)
ideile mele sunt ideile altora, luate si ansamblate asemănător şi diferit din spuse şi scrise, se cheamă că sunt mai mult o copie şi mai puţin un original, că sunt o îmbinare nu doar un element
ideile mele te fac să razi, se cheamă că sunt amuzant
ideile mele te dor, se cheamă că sunt rău sau tu eşti prea sensibil(ă) sau nepregătit(ă) pentru ele
ideile mele sunt ale mele, se cheamă că sunt hoţ
ideile mele sunt plictisitoare, se cheamă că au ajuns la plafon şi se pregătesc de plafonare, iar tu nu eşti plafonul
ideile mele te lasă indiferent(ă), se cheamă că sunt banale iar tu eşti dezinteresat(ă)
ideile mele, pruncii multelor idei le sunt sursa altora, se cheamă că ideile se nasc una din alta
Mina
Se-nvârte creionul nebun de-ameţeală Şi varsă bucăţi de idei destrămate Se-nvârte lumea toată… Cu ochi bulbucaţi îmi caut prada disperată Printre stâlpii ce se tem de propriile umbre. Coloanele, drepte cândva Acum se clatină. Pe umeri goi se sprijină cu frică Ideile ce-mi alcătuiesc lumea. Se leagă-ntre ele cu muchii de ceară Miezul nopţii căzând se taie în fâşii de lumină: ceara-şi înalţă rugul în flăcări. Bucăţi grosolane din vârf de creion îmi sunt zăcământ, nestemate, şi aur şi mină; în nopţile-adânci, destrămate…