melancolie de iarnă

pădurea-i aprinsă de-un foc mult prea leneş

ce-n curând va rămâne cenuşă

cu vatra-ngheţată în albul ei cuget

călcată-n picioare de sănii de muget

şi ţinut la distanţă de uşă

*

– rămâi conştiinţă cu suflu-ţi departe

mi-ai pus peste geamuri perdele de gheaţă

mă sperie şi zorii şi tu dimineaţă

rămâi conştiinţă afară

cum scrisul necitit rămâne în carte…-

*

s-a stins focul pădurii lăsând doar schelete

carbonizate în negru de cracă

rămasă-ntre zile ca sabia în teacă

peste tot agăţată cu albul scaiete

cenuşa se mută aici parcă toată…

Publicitate

singurătăţi bătătorite

într-un tarziu s-a apucat să ningă

ningea cu ganduri albe dorinte înstelate-n dăruire

de parcă iarna toată’ntr-o privire

ne-mbrăţişa cu gandurile-i calde

*

sub strangerea ei mută şi deplină

am început să tremur ca un suflu

oricat de strălucit-ai fi lumină

prinde-ţi căldura măduvă… un cuplu

*

strivesc sub paşi un univers de stele

în galaxia unei străzi înguste

bătătorind singurătăţi prin ele

(sub paşii vieţii repezi ca o dungă)

o cale prin zăpada încă blandă

*

nu se mai vede-n urma mea nimica

de mergem împreună mană-n mană

steluţele par vii mai sclipitoare

trăiesc sub paşi şi parcă nu se strică

*

într-un tarziu a început să ningă

…departe în cupola mea de sticlă

nu auzeam a cerului gandire

bătătorită-n mii de paşi şi-n umblet

nici gerul cum troznea ca foc subţire…

încă mai ninge

ninge încrucişat

zăpada-i împinsă haotic spre noi

îţi arunc un ochi

tu mi arunci înapoi pe amândoi

ţi-am prins privirea-n palmă

o minune

ce se topeşte asemenea zăpezii

asemenea ciocolatei pe buze

ninge încrucişat

dincolo de balcon

se-nghesuie zăpada-ntr-un pom

zgribulit şi falnic

cu frunza breton căzută prin zgură

alungată din cer

din căldură

noapte albă

se vede-n pleata pomilor târziul vremii prin ochii aburiţi ai cămăruţei

paralelismu-n spatele căruţei se pierde-n infinitul depărtării

e-o noapte albă ninsă cu lumină cu logodirea lunii – o mireasă

în cămăruţa minţii şi pe masă ‘şi-aşează zâmbetul de sărbătoare

îndepărtate stelele-n tavane se-aprind în creanga stâlpilor sihaştrii

iar strada univers e cu mulţi aştrii, paralelismu-ngheaţă şi dispare

în ochii aburiţi ai cămăruţei surprind  buchetul roşu de lumină

ce-n spate îl aruncă-n alba tină ştafeta nopţii către dimineaţă

doliu în alb

tot fugind una dupa alta, tot fugind,  frunzele maronii cu ultima suflare-au albit…dimineaţa toate erau in albul doliu…