din simfoniile caniculare ale zilei

de-ar fi credinţa un pistol m-aş împuşca

în cap şi-n inimă m-aş împuşca

să mă străbată glonţul ei şi să se vad-n mine

pân’ dincolo de tot ce-i de văzut

 

dar ea-i un tren accelerat ce nu opreşte-n gara mea

să urc

ci trece-n zbor cu şuier şi tam tam

taram taram

şi până să m-arunc în faţa lui ca într-un ritual

iar l-am pierdut

 

apuc marfare line lente leneşe

le urc din mers şi văd şi simt şi gust

ce poartă-n ele tot felul de încărcături

din care mă hrănesc şi-n loc să-mi iau bilet

la clasa-ntâi’

călătoresc cu ele clandestin

 

sub paşi sub pleoape şi sub nări se-ntinde iar

un scurt peron cu scări de cord

şi becul programat

 

nu-i port pe alţii dinspre ce nu este spre ce va fi

mă las purtat

trenurile nu ştiu de pânze şi de ape

ele nu ancorează-n port ci-n gările pline de praf

a unei cărţi

sub simfoniile caniculare numite zi

 

Publicitate