minunea ce-mi aparţine

minunea are două toarte şi numai una o pot prinde

să ţin de ea cu ochii minţii până le creşte câte-un dinte

să trag de ea apoi cu dinţii

*

mână-n mână legănată ca două gemene bălaie

îşi poartă dansul printre dansuri

banală apa ei de ploaie

ascunsă-n toarta ce se-ntinde ca valul doritor de mal

aşa se-ascunde ca ‘ntr-o umbră, într-un firesc

într-un banal

*

căroaia stă cu-o roată lipsă neputincioasă pe o parte 

cum stau cuvintele-ncordate cu toată forţa lor

în carte

se varsă pe pământ într-una risipă-n punga găurită

că mâna mea n-o crede încă

nu se întinde, n-o ridică

 

Publicitate

cu mâinile în buzunar

Lângă perete, fără scaun dar cu intenţii bune am luat Cartea din mână, am aşezat-o jos şi-am stat deasupra. Privirile’ ncruntate ca arse au sărit de gestul meu iar acuzarea a venit direct: Cum poţi…? e lipsă de respect!!

Dar dacă e aşa, de ce iau pixul şi mâzgălesc pe margini forme de cruci sau gânduri rătăcite, regăsite în (con)text…? „Să ne plecăm’naintea Lui” – închinăciune’n gest, se zice cu glas tare – şi toţi cei ce-s prezenţi s-au ridicat deşi-ar fi trebuit să se aplece –şi gest contrar ambele mâini în buzunare şi-a uitat…şi poate mărunţel, greşit şi subiectiv judec şi eu cu mintea mea, deşi judecător nu sunt, nici al tradiţiei conţinut sau formă nici responsabil ca să ţin cântarul, dar oare bine e să înghiţim  cămila (pentru a mia oară) tot strecurând ţânţarul ?!