Arhive pe etichete: frica

…de-aia-i zice „experienţă PERSONALĂ” :)

Standard

Ca năucul în faţa intersecţiei, precum viţelul la poarta nouă mă pun în pielea debutantului, fiind încă un debutant. Nu ştiu (încă) a unge poezia (or proza, sau orice alt gen literar) pe orice felie de pâine comestibilă ochiului, cu orice fel de „cuţit”, în orice formă, sau orice dimineaţă. Nu ştiu unde exact e boaba câştigului în alba-neagra „stai-nu-sta-ului”. Dar totuşi ştiu şi eu câteceva.

De exemplu ştiu că niciodată nu voi ştii (mai mult(e), sau mai bine) decât dacă îmi voi „băga nasul” (și unde nu-mi fierbe oala). S-ar putea să mi se zică, potrivit ochiului unora, că-s băgăcios, că nu-i locul meu acolo, că n-ar trebui…Dar doar aşa ştie a mirosi nasul, prin apropiere. Şi mai ştiu că nimic nu poate înlocui experienţa (personală), niciun ghid – oricât de meşteşugit alcătuit ar fi -, nicio fotografie, sau descriere, sau orice altceva experimentat mai întâi de alţii, şi oferit mie prin dărnicia lor, sau pe bani, ca pe o experienţă second hand. Şi mai ştiu că frica poate fi o cursă aşa de puternică încât orice paralizant e mai puţin eficient decât ea. Ştiu că unele lecţii se pot învăţa doar parcurgându-le, asemenea drumului şi călătoriei. Ştiu că a scrie prostiile crezute, simţite, sau gândite la un moment dat, poate fi un excelent mod de a mă elibera de ele, şi că dacă e posibil şi valabil în cazul meu, dacă funcţionează, măcar din când în când, pentru mine, poate funcţiona şi pentru tine.

Ştiu că există aşa zisele sfaturi bune venite pe diferite căi de la cei ce sunt cu un pas, doi, trei, sau mult mai mulţi înaintea mea, vorbele alea pline de înţelepciune (ca cele de faţă 🙂 ) de genu`: „îţi zic ca să nu faci şi tu greşelile pe care le-am făcut eu”, sau „…mai aşteaptă să se coacă, să se rumenească – de ce să strici fructul înainte de vreme”, – iar tu asculţi ca un înţelept ce nu eşti încă, uitând parcă exact esenţa de „treaptă” a acestor aşa zise greşeli pe care a avut-o în viaţa respectivului sau a respectivei. Şi acum dintr-un sentiment protectiv, vrea să mă priveze pe mine, sau pe tine, de „treptele acestea ale devenirii”. De parcă poate învăţa pasărea să zboare stând cuminte în cuib, că dacă o să cadă, dacă n-o să-i iasă din prima, dacă va fi primul şi ultimul zbor, şi în plus, îţi dai seama cât poate fi de periculos pentru un pui neexperimentat riscul de a se arunca în gol…dacă va învăţa să zboare 🙂

Şi uite aşa stau pe margine şi mă uit la zborul altora, râvnind timid şi fricos, cuminte şi ascultător faţă de cei care au învăţat ceea ce eu încă nu ştiu decât teoretic – sau poate nici măcar așa, încălcând sfaturile pe care mi le dau acum mie, ca să se răzbune parcă pe vremea aceea în care stăteau şi ei pe margine, de frică.

Am citit perspectiva aceea care zice că „Nu există EŞEC! Există doar REZULTATE” de un fel sau altul, în funcţie de efort, de implicare, de dorinţă, de talent şi de muncă, în funcţie de vremuri şi de împrejurări. Şi oricât de mult(e) am putea învăţa din cărţi şi de alţii, din istoria scrisă sau nescrisă a celor din neamul nostru, susţin cu tărie aici în scrierea de faţă că cel puţin la fel de valoroase (pentru noi şi alţii) sunt lecţiile pe care le putem învăţa de la noi înşine, şi nu ne sfiim sau temem să o facem.

Nu mi-a cerut-o nimeni, dar dacă ar fi să le dau un sfat celor ce sunt debutanţi ca şi mine în ale scrisului, sau ezită încă să facă pasul acesta oarecum riscant al expunerii, acesta ar fi: NU VĂ FIE FRICĂ! Nici de aşa-zisul eşec, nici de vorbele de un gen sau altul ale criticilor, nici de beţia posibil-ameţitoare a laudei.  Doar aşa aveți șansa de a fi mai buni decât voi înşivă în drumul spre viitorul încă nepus în cuvinte şi întrupat în timp. Doar aşa veţi ieşi învingători în bătălia cu voi înşivă, până la urmă cea mai importantă dintre bătăli, fie ea aici pe tărâmul vorbelor, fie pe lângă alte ţărmuri de altă natură. Și de veți eșua nu uitați că Dacă a avut loc un eșec, înseamnă că eșecul acela a avut succes.

De ce să învăţaţi doar de la alţii sau de la mine? Cunoaşteţi-vă, măcar în egală măsură, pe voi înşivă prin descoperire curajoasă, ca pe o poezie încă nescrisă. Ea tocmai pe voi vă aşteaptă.

 “Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu creşte nimic).” …vorba lui Constantin Brâncuşi

google

Publicitate

clarificări 0002

Standard

 (Astea-s nişte) Ţâşniri de curaj… restul e poezie nescrisă, de frică.

muZeul poeziei nescrise

Standard
stăteam cu ana blandiana de vorbă
pe un vis lung stam amândoi cu picioarele
atârnânde în gol ca în nişte butuci
ai nerostirii – de frică
vorbeam despre poeţi rataţi de spaimă
vorbeam despre culorile nopţii
şi din când în când din gurile noastre
străfulgera câte-o stea căzătoare
 
mi-a spus că fusese prizonieră zilei
– era foarte frumoasă – ca la razele röntgen
i se vedea în trup poezia – poezia nescrisă
neapucată încă de coarne
ne-ncarcerată în sâmburii vorbei
 
o întrebam şi cu întrebările mele
o trăgeam mai aproape
să mă străbată şi pe mine razele ei
ca printr-o ţiglă spartă să-şi treacă în mine
nebunia
 
însă ea şi-a strecurat mâna prin umărul meu
şi cu stăpânirea de sine a unei femei care ştie ce face
mi-a apucat inima de ureche
şi-a dus-o într-o disciplină a tăcerii
apoi într-o disciplină a rostirii
de parcă cu copilul de mână
curajul vizita fără grabă
muzeul poeziei
a poeziei nescrise de frică…
 

poetul şi spaima din măduva rostirii

Standard
e spaimă duhul din măduva osului de cuvânt
ea-i face fosforescent înţelesul ca
linia întreruptă a drumului
când o străbate cu repeziciune felia
tăiată în noapte cu farul
 
săbiile alea cu laser a căror mâner e-ntre dinţi
îşi au toate tecile lor bătute cu pietre
preţioase pe sub coperţi câteodată pe sub
condamnarea aruncării cu pietre a tăcerii
sau o adevărată camuflare roşie-n obraji
a mincinoaselor minţi
 
e spaimă întinderea alegerii după-nţeles
ratare din prima-n a doua zicea
poetul cu dinţii clănţănindu-i de
nu mai putea de-atâta tremurare s-aleagă corect
trup suflet şi duh cuvânt cu vorbă
ce i-a rămas în gât
răstirii i s-a ‘ndesat măduva-n os de schelet chircit
ce tace din toate-ncheieturile
putinţei prea mari de-a rosti orice
orice şi oricât…
 

poetul şi nespusele lui frici

Standard
poetul (nu) se teme de cuvinte
el şi-a mântuit înfricarea
el merge cu bicicleta mereu înainte
peste ape(l) având mereu acolo-ntre coarnele ei
farul aprins
 
el e-mpins să-mpingă de ele
să tragă de ele cum trag vâslele de apă
şi întind copiii joaca pe
corzile gumei de mestecat
 
după ce-o termină de savurat
până prind miros opririle a mere
o adună-ntre degete şi-o lipeşte când
de marginea interioară a mesei când
de chenarul interior al fricii
amprentând în ea un bileţel de curaj
ca pe-o firmitură din masa copioasă
pe care-şi (de)scrie (ne)înfricarea
bucată cu bucată
 
el dezamorsează mina 0.5 (sau chiar altă cifră)
şi calcă neînfricat peste fiecare pastă
anume ca să explodeze
şi să-mproaşte în ochii voştri zăcământul ei de tărie
de comerţ între gânduri de-argint
ba chiar cu schije de aur şi diamante
care de repede ce plonjează
nu le vede decât ochiul ce devorează
lumina minelor lui
cu pupila neagră – cosmic universală
gaura neagră scobită înadins
în drumurile stelelor din noi
 

priponite le umblet, le zâmbet

Standard
cum ne temem de frica însăşi:
nu văd decât negru sub pleoape
îmi văd ochii închişi şi-mi văd orbirea
fără să ştiu ce folosesc în locul lor
sau cum de totuşi văd…
 
am un sentiment de mulţumire
cu o uşoară fantă de teamă
le port şi le trag după mine-n neştire
pe faţă le zâmbet în spate le umblet
prin vene le zeamă
 
aproape am terminat de tradus
poate de-aia mă locuiesc sentimente
e an de recoltă e vorbă de spus
zile priponite-n… evenimente
 

Citire cu glas tare

Standard
n-am ajuns la capătul meu
mă prelungesc zi de zi încă
şi mă prelungesc cât pot de mult
 
stă mândria pe mine ca o haină
ce nu mă-ncape
prea strâmtă prea mică prea nepotrivită
cu frica mânecilor prea lungi
atârnându-mi spre începuturile mele pământeşti
fără formă de aripi
sau zbor
 
nici nu ştiu dacă am pornit deja în călătoria aceasta
spre capătul meu
şi mă jenează în ceafă
eticheta încă netăiată a confuziei
 
„mai e mult?” întreb stând pe loc
„mai e vreme?” întreb răbdarea
nerăbdător
şi vorbesc mult acoperindu-mă
fără să-i las loc să(mi) răspundă
cu mâna la gură mă acopăr
ca sub ascunderea unei jene
sau a unei ruşinări pudice
 
fiecare zi mă compostează şi mă scurtează
în trenul acesta al direcţiei întortocheate
(lipsit de direcţie – ce glumă gogonată :))
deocamdată îmi ştiu bine staţia:
 
m-am oprit şi azi pe peronul unei cafele
să citesc încă o dată cu glas tare
cu glas de granit
cu glas de piatră
sinele meu
eul meu
me-ul meu
n-a ajuns la capăt !
 

frica (de necunoscut)

Standard
(e) un fel de nesiguranţă
apă pe gheaţă
alunecuş
o problemă nerezolvată
de matematică
beznă derdeluş
*
sunt două fire scurt-circuitate
o nepotrivire
maioneză tăiată de lingură
prin învartire
*
scara de tren treaptă cu treaptă
scarţaie paşi
cantă un fior pe şira spinării
… să fie asta gara potrivită?
pe-aici trece expressul mirării?
*
două buzunare goale stau de vorbă-n tăcere
îşi împărtăşesc secretul
goliciunea durerea
le caută mana ca mascaţii de la poliţie
ca degetul pe listele dispărute
mirosind a amintirea celor avute
*
cu ce îmi voi construi apă minerală?
răsună întrebarea în dioxidul de carbon al frunzei
cu ce îmi voi recupera lumina?
cantă partea nerostit-a penumbrei
*
voi sta ca un pom în deşertul de oameni
pană va veni fulgerul
ca un ghid într-o junglă de autobuze
să taie din lianele astea de necunoaştere
ce cresc maronii şi optuze…
*
dacă se va găsi pe jos vre-un întrerupător
dacă se va găsi cineva
fără să-l calc în picioare îl voi păşi
ca pe-o scară rulantă
întamplă-mi-se ce mi s-a’ntampla!
*
maine trece repede pe aici
mă voi urca în ea fără bilet
nu ştiu limba costurilor
dar
poate-mi va dărui careva (vre-)un
interpret

ploile fricii

Standard

mă tem de ploile ce vor veni ca nişte profeţii încă nescrise

căzând de-a dreptu-n zile fistichii, să spele praful de-mpliniri promise


mi-e frică de tulpinile cu ţepi, cu spini închişi, cu ascuţirea-n sevă

ce-or înflori luând ploile în piepţi, ca-ntinsul unei mâini de veche Evă

***

din păcătosul fruct nu beau un strop, să nu îşi poarte curgerea prin mine

las fricile să-mi curgă lin pe chip, să sape-n riduri zâmbet, nu ruine

în susurul bland si subţire

Standard

 

peştera ca un pantec neprimitor găzduia singurătatea muntelui ce mă găzduia. credeam că împotriva aglomerării de jos, împotriva prafului străzilor şi a mainilor ce-mi cercetează buzunarele, cărăruia îngustă de munte şi chilioara peşterii ajunge…

vroiam să fug de tunetul lumii spre a auzi mai bine tunetele Tale fără remix, urcand caţiva centimetrii mai sus, crezand ca-i important, că ajută…

ploaia sarcinilor ce nu conteneşte îmi murează viaţa şi-o acreşte fără sinchisirea împrospătării. nu pare a fi ploaie de primăvară, şi m-am aşezat ciuci la uşa peşterii aşteptand binecuvantata Ta ploaie.

primul strop ce mi-a cazut pe obraz am crezut că-i începutul, cand de fapt era prelungirea unei lacrimi…

Te-am căutat afară pe munte şi-n vale, în stropii de ploaie şi-n tunet, în tumult şi-n solitudine rămanand doar cu amintirea ecoului gălăgios al zgomotului.

in deja-vu-ul paginilor cu relief de Ilie am lăsat susurul să mă coboare în mine doar spre a rescrie istoria cu propria mana, în susurul bland şi subţire…

ca sa te-aud pe Tine, tac…

la gandul

Standard

la gandul ca pot fi muşcat de un şarpe, n-am mai dăramat zidul, n-am sters paienjenii de teama plasei lor. mi-am lasat ruinele in ruină

la gandul că voi întalni brusc o aşchie, sărită chiar atunci din buştean, am lăsat pădurea în pace, am înrudit securea-n rugină, iar zilele le-am transformat în an…

la gandul că se va toci fierul, n-am rupt eticheta din şnur;

citisem candva povestea puterii-ndoite

şi m-am oprit făr’ a afla că nu puterea-ndoită-i soluţia

o  ascuţire scurtă-i ajungea …

(continuarea poveştii citite o scriu acum, încercand sa nu repet greşelile…)

nici în trecut, dar nici în viitor

Standard

e greşit să trăieşti în trecut. nostalgia zilei de ieri, sau a anilor ce s-au dus mă împiedică să mă bucur din plin de ziua de azi. dacă mi-a fost frumoasă copilăria şi îmi doresc cateodată să trăiesc cu aceeaşi intensitate unele zile sau evenimente, asta nu înseamnă că fac bine mototolind prezentul în palmele trecutului.

şi să privesc spre viitor e important. să mă tem de el e rău. să fiu precaut e bine. să îmi ingădui cate o nebunie din cand în cand e riscant dar benefic. să văd cu ochii minţii ceea ce ar putea fi cu puţin efort şi noroc. să privesc hăul de sus poate fi o experienţă unică, însă să mă aplec prea tare poate fi dezastruos. visand viitorul s-ar putea să mă trezesc că nu am trăit frumos prezentul.

nu-mi rămane decat să nu regret trecutul, să-l păstrez ca pe o comoară de aminitiri frumoase, ca pe un leagăn a ceea ce sunt astăzi, ca pe nişte trepte pe care le-am urcat şi pe care nu mă mai pot întoarce să le urc iarăşi.

privind în urmă doar cu ochii minţii, nu-mi rămane decat să privesc înainte cu nădejde, să am încredere că aşa cum am reuşit să urc treptele de pana acum, voi reuşi să le urc şi pe cele ce mi se aştern în faţă şi să nu trăiesc nici în trecut nici în viitor, ci să TRĂIESC!

Moise

Standard
Călătorind spre sud sub mare’albastru
Cu gândul luminos şi fericit
Lăsau în urmă ziduri de cetate 
Ce i-a legat cu lanţuri, i-a’ngrădit
Şi-acuma părăsind greaua robie
Călătoreau evreii spre zenit.
 
Aveau în fruntea lor un fiu de rege 
Ce-a fost plecat şi-a fost smerit la oi
Un ucigaş ce a crezut că are 
În pumnul lui şi-n haina ce o poartă
Puterea de-a le da eliberare.
 
Uitat a fost de toţi, culcat sub haina morţii
La fel ca şi speranţa ce anină
Cu barba sură acum, ţinând toiagu’n mână
Giulgiul cel trist a fost dat la o parte 
Şi-odată reîntors
În neagra deznădejde a readus lumină.
 
Cei care’au adunat susţin că anii
Ce i-a trăit ca fiu şi la palat
Puşi laolaltă lângă pribegie
Până când de acol’ de pe Sinai
Din tufa ce ardea fără să ardă 
Optzeci ar fi de toţi
Jumate duşi sub haina-mpărătească
Jumate lângă oi, pe aspru plai. 
 
Cel care necurmat şi-ntruna ESTE
Un foc mistuitor în rugul sfânt
Deşi ştia că vorba’i e-ncurcată
Şi frica toată loc îşi face-n sân
i-a poruncit s-o`nvingă înc-o dată
să plece chiar acol’ de-unde-a plecat
să rupă firul mării şi-al robiei
şi-n faţa celor oropsiţi şi-n faţa lumii
să-l facă cunoscut pe Împărat.  

mi-e frică de momentele în care nu mi-e frică

Standard

s-a zis şi se ştie că „curajul nu înseamnă absenţa fricii ci biruinţa asupra ei!”

am vazut într-o librărie o carte intitulată „Feel the Fear and Do it Anyway!”

înţeleptul Solomon a constatat că „frica de oameni este o cursă…” pe cand „frica de Domnul este începutul înţelepciunii.”

am observat că sunt situaţii în viaţă în care frica mă împiedică să fac ce e bine, ce ar trebui sau trebuie să fac, mă paralizeză, mă pride în cursa ei şi mă ţine acolo…

însă sunt alte situaţii în care frica mă împiedică să fac ce e rău. conştient de teama lăuntrică sunt mai precaut, mai atent, mai calculat…
nu-mi place să-mi fie frică, însă nu-mi place nici să nu-mi fie.

cum să păstrez echilibrul?

cum e mai bine?

Frank Herbert scrie în Dune că „Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă, purtătoarea desfiinţării totale.”

Paulo Coelho scrie în Al Cincilea Munte că „A-ţi fi frică înseamnă că iubeşti viaţa.”

Jean Toomer zice că „Frica este un laţ care se strânge până sugrumă.”

pentru voi ce e frica?

vă e frică de momentele în care vă e frică,

sau vă temeţi mai tare de momentele în care nu vă e????