ace de foc îmi cresc pe spate din dungile îmbibate de mine ale bumbacului
din când în când solicit câte un val de ocean albastru răcoros ca spirtul de care-mi izbesc țărmul înspumat de iunie
incandescentele ace aprinse se retrag ca apele de pe țărmuri lăsând în urmă scoicile acestor amintiri în care mereu voi putea auzi albastrele ape oceanice
până-n jarul ce trebuie dus altei lumi fără trebuie ce ştiu eu ce prometeu te-a învăţat (deja) foculce-i jarul şi arderea, mistuirea cenuşădorul de-a arde de-a lungul munţilorsacrii de-a lungul mormanelor de minuteclipite cu ochii închişi pe care încercăm să ne căţărămviaţate-ai născut ţinând în mână focul – cu jarul sub unghiiîn joacă…s-a picurat în tine focul de apă cu tot cu era lui îngheţată contradictoriuşi straniuce ştiu eu e reminişcenţa unei scântei veşnicedin erele unei memorii ce nu-mi aparţine decât prin dăruireşi mă veghează de parcă ar fi ultimul răsărit posibil ultimul leagăn al scânteiiînainte de consumare să-i poarte vântul unei priviri cenuşa pe braţeca pe pruncii unei poveşti încă nescrise – imposibil de citit în întunericul nescrierii ei –păr de foc cu crengile mâinilor prin elcu pere inelare împodobiresă fie furate cândva de dincolo de garddoar din dorinţa de a arde deodată şi simultancu fitilul faptei şi la lumina strălucirii ei să ardă povesteaprin lemnul de soc al fluierului cu care scriu prin deschiderea de soc a gurii cu care cânt prin ochiul de soc al privirii cu care arunc mai departelumina de teamă a groazei de a o ţine doar pentru mineprin tunelul de soc al misterului ce ne protejează de cunoaşterea rece
combinaţii incandescente ţi-au ars porţileo relaţie intensă între 1 şi 2ce se contopesc în flacărăşi braţ la braţ îşi lărgesc horaîntr-un soare temporarîntr-o stea mult prea trecătoareîntr-o căldură devoratoare de noaptecunună ce încununează minteaîntunecând-oîncântând-o cu limbile ei jucăuşecu umbrele de care se dezbracăîn jos rând după rând până nu rămân decât oasele cu măduva lor neagrătăciunii amintirii ce-a fost slăbiciunea transpirată a torţeievaporarea de scânteipe care nimeni nu le numărănici nu le prindenici nu le mai poate a-prindevreodată
de apă sunt oamenii cu multe forme după chipul dumnezeului de afară şi nu-s de apă că apa stă dreaptă oriundeoricând i se liniştesc valurile i se calmează unda nervoasădar ei n-au colţul drept nici drept reper nivelul măriiacolo… în pieptuneori năvalnici ca apele sunt fiii urmaşiiurmaşii izvoarelor până-n liniştea deltei alteori nici nu se aude năvălireaîn liniştea ca de mormând nu-i niciun zgomot şi-n zgomot nicio curgere din tată în fiu sevă de arbore genealogic pustiude apă (ne) sunt oamenii vitalidin ei se evaporă oxigenul sufletului nostru şi tot cu ei ne spălăm pe mâini înainte de cină – o mână spală pe alta – şoptim aruncând câţiva stropi umani peste scânteile umanece nemaipomenit ca o sfinţire îmbibată de vinăne ard şi ne udă …la rădăcină
ouăle-s rele am încercat să le fac poezie şi n-au vrut am încercat să le fac ceai şi n-au ieşit le-am spart coaja şi şi-au stricat formaiar deformarea le-am amestecat-o cu căpşunide le-a pălit culoarea obrajilor *la ce-mi trebuie mie răutatea loram uns albuşul cu nişte uleile-am lustruit gălbenuşu’ cu lingurasă le îndulcesc răutatea le-am pudrat cu inocenţa făinei în zadar*le-am luat cu binişorulle-am luat cu bătaiale-am aruncat cu disperare în cuptor să le prăpădescsă le dovedesc că există iadul bucătărie(i)negat de îndărătnica lor răutate*după o vreme le-a rodit dulceaţaîntr-o altă formăîn îmbrățișarea neprietenoasăa contopirii şi-a focului*astăzi ezit când spun „ouăle-s rele”
E-un foc ce arde rugul fără să îl consume acelaşi Foc ce ruga l-aduce mai aproape Ce îl râvneam când tânăr citeam către apune tânjind să-l am în mine, nestins de multe ape.
Nestins, pe întuneric îmi risipeşte noaptea şi îmi frământă gândul până îl face pâine; e ca un bici ce-mi mână voinţele păgâne sau ca un vânt ce bate… împrăştiind cenuşa – flacăra s-o adune.