ace de foc îmi cresc pe spate
din dungile îmbibate de mine
ale bumbacului
din când în când solicit
câte un val de ocean albastru
răcoros ca spirtul
de care-mi izbesc țărmul
înspumat de iunie
incandescentele ace aprinse se retrag
ca apele de pe țărmuri
lăsând în urmă
scoicile acestor amintiri
în care mereu voi putea auzi
albastrele ape oceanice
curgându-mi pe umeri
până-n jarul ce trebuie dus altei lumi fără trebuie ce ştiu eu ce prometeu te-a învăţat (deja) focul ce-i jarul şi arderea, mistuirea cenuşă dorul de-a arde de-a lungul munţilor sacrii de-a lungul mormanelor de minute clipite cu ochii închişi pe care încercăm să ne căţărăm viaţa te-ai născut ţinând în mână focul – cu jarul sub unghii în joacă… s-a picurat în tine focul de apă cu tot cu era lui îngheţată contradictoriu şi straniu ce ştiu eu e reminişcenţa unei scântei veşnice din erele unei memorii ce nu-mi aparţine decât prin dăruire şi mă veghează de parcă ar fi ultimul răsărit posibil ultimul leagăn al scânteii înainte de consumare să-i poarte vântul unei priviri cenuşa pe braţe ca pe pruncii unei poveşti încă nescrise – imposibil de citit în întunericul nescrierii ei – păr de foc cu crengile mâinilor prin el cu pere inelare împodobire să fie furate cândva de dincolo de gard doar din dorinţa de a arde deodată şi simultan cu fitilul faptei şi la lumina strălucirii ei să ardă povestea prin lemnul de soc al fluierului cu care scriu prin deschiderea de soc a gurii cu care cânt prin ochiul de soc al privirii cu care arunc mai departe lumina de teamă a groazei de a o ţine doar pentru mine prin tunelul de soc al misterului ce ne protejează de cunoaşterea rece
combinaţii incandescente ţi-au ars porţile o relaţie intensă între 1 şi 2 ce se contopesc în flacără şi braţ la braţ îşi lărgesc hora într-un soare temporar într-o stea mult prea trecătoare într-o căldură devoratoare de noapte cunună ce încununează mintea întunecând-o încântând-o cu limbile ei jucăuşe cu umbrele de care se dezbracă în jos rând după rând până nu rămân decât oasele cu măduva lor neagră tăciunii amintirii ce-a fost slăbiciunea transpirată a torţei evaporarea de scântei pe care nimeni nu le numără nici nu le prinde nici nu le mai poate a-prinde vreodată
de apă sunt oamenii cu multe forme după chipul dumnezeului de afară şi nu-s de apă că apa stă dreaptă oriunde oricând i se liniştesc valurile i se calmează unda nervoasă dar ei n-au colţul drept nici drept reper nivelul mării acolo… în piept uneori năvalnici ca apele sunt fiii urmaşii urmaşii izvoarelor până-n liniştea deltei alteori nici nu se aude năvălirea în liniştea ca de mormând nu-i niciun zgomot şi-n zgomot nicio curgere din tată în fiu sevă de arbore genealogic pustiu de apă (ne) sunt oamenii vitali din ei se evaporă oxigenul sufletului nostru şi tot cu ei ne spălăm pe mâini înainte de cină – o mână spală pe alta – şoptim aruncând câţiva stropi umani peste scânteile umane ce nemaipomenit ca o sfinţire îmbibată de vină ne ard şi ne udă …la rădăcină
a luat foc ploaia de la ceva chibrituri imposibile
eu am aprins-o cu frecarea palmelor îngheţate
tu i-ai dat foc cu sfredelul acela al privirii
în iasca uscatului suflet
el şi ea s-au încălzit pe-o parte
pe partea interioară a ploii
cu spatele la indiferenţă umăr în umăr
cum stau anii unul lângă altul în sprijinul istoriei…
au dat foc ploii
acestei mirişti de nori
verticalei foi a cerului
Se curăţă tălpile de umblarea prin rouă, de umblarea prin iarba focului Tău.
ouăle-s rele am încercat să le fac poezie şi n-au vrut am încercat să le fac ceai şi n-au ieşit le-am spart coaja şi şi-au stricat forma iar deformarea le-am amestecat-o cu căpşuni de le-a pălit culoarea obrajilor * la ce-mi trebuie mie răutatea lor am uns albuşul cu nişte ulei le-am lustruit gălbenuşu’ cu lingura să le îndulcesc răutatea le-am pudrat cu inocenţa făinei în zadar * le-am luat cu binişorul le-am luat cu bătaia le-am aruncat cu disperare în cuptor să le prăpădesc să le dovedesc că există iadul bucătărie(i) negat de îndărătnica lor răutate * după o vreme le-a rodit dulceaţa într-o altă formă în îmbrățișarea neprietenoasă a contopirii şi-a focului * astăzi ezit când spun „ouăle-s rele”
E-un foc ce arde rugul fără să îl consume
acelaşi Foc ce ruga l-aduce mai aproape
Ce îl râvneam când tânăr citeam către apune
tânjind să-l am în mine, nestins de multe ape.
Nestins, pe întuneric îmi risipeşte noaptea
şi îmi frământă gândul până îl face pâine;
e ca un bici ce-mi mână voinţele păgâne
sau ca un vânt ce bate…
împrăştiind cenuşa – flacăra s-o adune.
Mi s-a rupt coada la lopată
Când s-a întunecat am deschis geamurile
Şi văd că indiferent de mănuşi
Firele noptii mi-au intrat în palme
n-am reuşit să-l dau afară.
Atunci i-am dat foc…
La un fitil de lumânare.
călătorru' 