Fragment din „Fereastra, Foile şi Viaţa”
Plictiseala e ca un semnal de alarmă că trebuie să te opreşti sau să-ţi arunci privirea în altă parte. Poate o găseşte cineva, calcă din greşeală pe ea, şi atunci datorită durerii faci ceva. De cele mai multe ori când oamenii fac ceva, are loc o schimbare, şi de cele mai multe ori schimbare e exact ce se aşteaptă. O mică schimbare. O apăsare de manetă şi liniile se unesc între ele, liniile care au stat departe unele de altele suficientă vreme. Acum maşinăriile care se plimbă deasupra nu au ce face decât să urmeze traseul stabilit de linii. Ca pe hartă, că tot am pomenit ceva mai devreme de paradigme, traseul merge acolo unde zice harta, când de fapt e tocmai contrariu, traseul e aşa cum e, iar harta doar încearcă să-l imite. De reuşeşte te-ai ales cu o unealtă folositoare, iar de greşeşte te-ai ales cu un duşman ce pare să-ţi fie prieten. Tot sunt lucrurile de cele mai multe ori exact aşa cum par, potrivindu-se cu zicala că cele mai multe adevăruri se zic în glumă. Omul caută tot felul de ziduri de protecţie. La ziduri, puţin mai pe urmă, le sapă ferestre, pentru că prea multă apărare parcă nu e aşa de bună. Omul vrea şi nu vrea protecţie maximă, şi vulnerabilitatea e bună, chiar atrăgătoare, aşa că dacă zidul o ţine veşnic departe, omul face ceva pentru a o aduce înapoi. Aşa ca adevărul zis în glumă, e un mod de a ataca apărându-se. Omul vrea să facă şi una şi alta.
Aşa vorbesc oamenii între ei. Între pereţi. Mereu între pereţi. Chiar când e sub cerul liber, cum s’ar zice, la hotelul tuturor stelelor, omul îşi face o mică colibă, îşi caută un fel de adăpost, pentru a fi apărat dar vulnerabil. Mereu şi mereu lucrurile singure atrag şi caută alte lucruri singure pentru a fi împreună. Când se plictiseşte omul fuge, iar când fuge oboseşte, obosind constată că e mai bine să meargă mai departe, pentru că dacă nu fuge se plictiseşte mai rău. Plictiseala e un motor care stă deşi ar putea să funcţioneze. Nu se plânge că consumă oxigen, ca inima. Se plânge când nu merge, când nu consumă, când nu împinge mai departe limitele care deşi sperie, ca toate celelalte lucruri nu fac doar asta, ci multe altele.
Casc îndelung, la fel cum oftez. Nimeni nu ştie. Nimeni nu întreabă. Noaptea e liniştită pe partea pe care nu bate soarele. Soarele e un fel de campion mondial la bătaie. Liniştită noapte nu-şi fac griji în ascunzătoare ei, ştie că dacă iese să se ia la harţă iară ia bătaie. De ce mereu trebuie să se bată cineva? E atâta violenţă. O bătălie a valorilor. Un război al faimei. O luptă între rele şi bune. O confruntare între definiţii. O răfuială între spectatori. O nepotrivire între păreri. Tot continui şi o-ul devine nişte. Încerc să nu ajung din nou la problema cu oul şi găina, dar nu fac decât să mă învârt în cerc. Viaţa este o poezie ciclică. Am închis ochii. Pe sub pleoape nu se plimbă somnul. Am sub pleoape nişte ochi care văd fără să fie deschişi. Noaptea nu-i împiedică să vadă. Văd ce vor ei, ş-apoi se miră de ce şi-au putut dori. Vor să îşi poată dori lucruri asemănătoare şi când sunt deschişi. Preşedintele ţării în care trăiesc a constatat râzând că vara nu-i ca iarna. Ochii mei când vor realiza asta? Ochii tăi ce culoare sunt? Dar ochii mei? Colored windows…turn off computer. Ieri. Azi. Mâine. E timpul!
călătorru' 
