Inițial mi-a trecut prin minte (oare cum de-a fost posibil?) 🙂 ideea de a-mi intitula cartea “Al treilea ochi”, dar prea avea conotații esoterice, prea făcea referire directă la ochiul din frunte, așa că am tăiat-o repede de pe listă. “Plus-ul” îmi pare, de departe, o alegere mult mai bună decât numeralul ordinal, care alinia oarecum lucrurile, îngrădindu-le în interpretarea lor clasică, a celor doi ochi pe care îi avem și un altul, un al treilea – cel al minții, cel al perspectivei personale, al înțelepciunii, ochiul ne-fizic.
Desigur că într-un anumit sens tocmai despre ochiul acesta al meu e vorba, despre perspectiva mea asupra lumii, vieții, despre relația mea cu puterile pozitive și negative ale cuvântului, a interdependențelor dintre ele, a sensurilor, simbolurilor și posibilelor lor interpretări, etc.
Scrisul este cu siguranță un mod de a vedea și de a ajuta și pe alții să vadă (așa)…deci într-un anumit fel, scrisul care ajunge să fie împărtășit este o împrumutare de ochi de la scriitor spre cititor. Și tocmai ăsta este scopul oricărui text publicat, de a ajunge sub ochiul altcuiva, de a fi citit și de altcineva. A. S. Exupery spunea că “secretul e să vezi – scrisul este o consecință.” Dar chiar dacă ochiul vede, are capacitatea să vadă, el are nevoie de lumină, măcar de o anumită lumină, deci de contextul propice văzului, pe care îl poate oferi o carte.
“Ochiul în plus” adaugă, – în varianta aceasta – nespunând totuși ce anume adaugă, nu zice specific în plus la ce, chiar dacă primul gând fuge, desigur, la cei doi ochi care se pare că nu ne sunt suficienți pentru a vedea cât mai mult, cât mai departe, cât mai variat, cât mai larg, pe noi înșine și tot tot ceea ce ne înconjoară. Există o vastă lume care rămâne mereu explorată prea puțin, sau neexplorată, dincolo de lumea fizică pe care o putem vedea cu ochii fizici. Titlul nu spune nici ce fel de ochi e, ci pur și simplu afirmă că există, ca adăugare (ăsta e rostul plusului) și ca variantă de expresie a inutilului, ca manifestare (uneori stânjenitoare) a existenței, prezenței, descoperirii unei utilități al cărei rost ne scapă, trece dincolo de văzul nostru, de capacitatea noastră de a înțelege.
După cum spunem uneori “…sunt în plus” sau “mă simt în plus” ca expresii ale unei aparente nepotriviri, tot așa și poezia are (pentru mulți) conotația inutilului imediat, scopul ei practic fiind greu, spre imposibil, de găsit. Ea rămânând totuși un “plus” al lumii, o componentă permanentă și universală pe care nu o putem scoate nicidecum din ecuația umanului. Omul a scris și va continua să scrie poezie – oricare ar fi forma pe care aceasta și-o găsește în mintea, sufletul și scrisul și cititul omului.
Conotația directă a “ochiului în plus” este perspectiva poetică a văzului ca mod de cunoaștere și interpretare a lumii. Ochiul poetic poate, dar nu trebuie neapărat, să se folosească de ochii fizici, nefiind confundat cu ei și nici dependent de ei. Ochiul acesta în plus (privit la rândul lui sub oricare dintre conotațiile lui, pozitivă sau negativă) nu-și găsește locul în ordinea aparent firească a lucrurilor- motiv pentru care freamătă și caută mereu o altă ordine a firii propice lui.
Lumina poetică e lumina din privirea acestui ochi, care asemenea inimii nu are nimic a face cu inima din piept, ci este un alt soi de inimă care reprezintă în cele din urmă centrul vieții. Tot așa, ochiul acesta este centrul văzului, care adaugă cu plusul lui, perspective noi sau diferite la cele vechi deja existente, pe care sau le schimbă cu totul, sau le completează, explorându-le fisurile și propria incapacitate de a cuprinde întregul (mereu mai mare, mereu în expansiune).
Lipsa plusului (+) ca simbol matematic reprezintă varianta în care toate “socotelile” noastre ar cunoaște doar minusuri/ lipsă/ scădere/ împuținare.
Plusul este și simbol al intersecției, ca posibilitate a schimbării de direcție spre oricare dintre cele patru puncte cardinale – a variantelor multiple, a posibilității alegerilor nesfârșite.
Plusul ca simbol al crucii – al jertfei înlocuitoare, a suferinței ca pedeapsă sau a suferinței ca răscumpărare, îl poate duce pe cititor (cu gândul) către unirea orizontalului cu verticalitatea (măcar într-un punct) – în punctul acela (de vedere) în care sălășluiește ochiul care-l vede – ochiul e în plus, în interiorul lui.
A citi înseamnă, printre altele, a adăuga ochi ochilor tăi, perspectivele altora lângă perspectivele tale, felul lor de a vedea lângă felul tău de a vedea.
“Ochiul în plus” nu este numai ochiul (poetic) al autorului ci este și ochiul interpretativ al cititorului, ca invitație de a-și îmbogăți colecția de ochi, amestecul de priviri într-o nouă privire, al unui nou mod de a vedea, nu cel al autorului singur, nici cel al cititorului singur, ci acela rezultat din împletirea privirilor lor într-o nouă privire, ne-existentă până atunci.
Inutilitatea practică a acestui ochi reprezintă chiar dovada lipsei lui la cel care consideră așa, motiv pentru care îl consideră “în plus”, măsurând și cântărind (în pripă uneori) ca fiind mai important și mai valoros utilul decât frumosul. Dar utilul are frumusețea lui, iar frumosul are utilitatea lui. Ele există deopotrivă, în amestec, în lumea pe care ne-o văd ochii, și în lumea care scapă ochilor noștri fizici. Există așa de mult frumos în lume, așa de multă artă, atâta risipă de artă, că existența și utilitatea ei rămân pentru noi un continuu mister, o chestiune de mirat, de uimit, uimitoare în misterioasa lor existență.
Totuși, frumusețea aceasta – care se exprimă prin diverse forme artistice – chiar și lipsită în aparență de aspectul ei practic, noi nu o considerăm “în plus”, n-o vrem dispărută sau îndepărtată, ci mai degrabă căutăm să ne creștem un ochi pe măsură cu care să vedem ce nu am fost în stare să vedem altă dată. Un fel de lupă, niște ochelari altfel, microscop sau telescop care să adauge privire, claritate, privirii noastre mioape de multe ori, sau de-a dreptul chioare.
Când englezul zice “înțeleg!”, el zice “I see”, adică “văd!” Și cine se poate lăuda că vede, sau vede cum trebuie înțelegerea, neavând nevoie, măcar din când în când de “ochiul în plus” al celuilalt?
Creionul în plus, scaunul în plus, ochiul în plus devine astfel simbol al disponibilului și al disponibilității, nu neapărat ca răspuns la o nevoie imediată, fără de sărăcirea proprie spre îmbogățirea celuilalt – un fel de împărtășire a bogăției care prisosind în-plusul-fiindului ei îmbogățește – într-un fel aparte pe cel care dă, și-un alt fel aparte pe cel ce primește.
călătorru' 