triadă

vine unu şi(-mi) zice:

stai! opreşte-te!

eu îi prind cât pot de rpd vorbele

ca pe nişte mingi de handbal

şi dau cu ele de pământ să crape

iau ciocanu’ iau toporul

şi le sap înţelesul

cum făcea tata când scotea

cartofii în toamnă

pregătindu-i pentru primăvară

apoi îşi vedea mai departe de lucru

în atelierul dezordonat al sufletului

şoptindu-şi abia auzit: ce…

asta-i vreme de pauze!?

 

Publicitate

muZeul poeziei nescrise

stăteam cu ana blandiana de vorbă

pe un vis lung stam amândoi cu picioarele

atârnânde în gol ca în nişte butuci

ai nerostirii – de frică

vorbeam despre poeţi rataţi de spaimă

vorbeam despre culorile nopţii

şi din când în când din gurile noastre

străfulgera câte-o stea căzătoare

 

mi-a spus că fusese prizonieră zilei

– era foarte frumoasă – ca la razele röntgen

i se vedea în trup poezia – poezia nescrisă

neapucată încă de coarne

ne-ncarcerată în sâmburii vorbei

 

o întrebam şi cu întrebările mele

o trăgeam mai aproape

să mă străbată şi pe mine razele ei

ca printr-o ţiglă spartă să-şi treacă în mine

nebunia

 

însă ea şi-a strecurat mâna prin umărul meu

şi cu stăpânirea de sine a unei femei care ştie ce face

mi-a apucat inima de ureche

şi-a dus-o într-o disciplină a tăcerii

apoi într-o disciplină a rostirii

de parcă cu copilul de mână

curajul vizita fără grabă

muzeul poeziei

a poeziei nescrise de frică…

 

ce-ai bea: ce-ai putea?

ce-ar putea să rimeze cu „slănină”?

cred – dar ce zic? sunt sigur:

„o zi grozavă de muncă”

e mai ceva decât o poezie

decât o sută de rime, decât o mie…

 

unii – desigur, cei care nu ştiu –

sugerează c-ar rima (şi) cu „ceapă”

dar eu zic că ei nu ştiu ce zic

…de-ngheaţă apele până crapă

şi rima lor nu-i altceva decât materia primă a ploii:

e apă

 

ştiu pe cineva – am fost să-l întreb

cum şi-a scris el mereu poezia

„ceai bei, ceai poţi” mi-a răspuns imediat

înainte să lansez întrebarea

şi-am înţeles că „slănină” rimează câteodat’

când cu dimineaţa

când cu seara

 

pe muchia cuţitului uns

umblu cu teamă desculţ câteodată

şi caut unghere prin care am ascuns

rime incandescente

ce se-aprind ca cearta: toate deodată

sau ca viitorul ce stă să vină

săţios şi neavând nimic de-a face sau desface

cu rimele cuvântului „slănină”

 

(pe) calea lui Kain

ce urme adânci inegale şi repezi

ce mulţi au călcat pe urmele tale

şi-au făcut din ele obiceiuri în viaţă

şi cale

începutul ei şi lumea-s deodată

deşi n-a pornit chiar odată cu tine

te-ai ridicat pe câmp într-o groapă

să zideşti dintr-un frate ruine

n-ai păzit intrarea la uşă

berbecul de care n-ai avut grijă cu coarnele-ntoarse

ţi-a’mprăştiat fumu’ mancarea ţi-o arse

respingerea faţa şi-a’ntors către tine

ţi-ai adunat faţa de pe jos toată ruptă

mânia ai lăsat-o să fiarbă

a crescut repede neagră o iarbă

în care fir cu fir se tot luptă

etalonul zilei (nu de azi) de astăzi: copilul

Cică aşa zice(a) Nicolae Iorga: ,,Când am încetat sa fim copii am murit.” (am primit pe mess 🙂 )

După ce n-am mai fost copil am devenit adolescent, pe urmă tânăr, ba chiar la 18 ani i-am zis „majorat”, iar acum cu toate ca ma consider om în toată firea, adult (cum ar veni), încă mai am „apucături” copilăreşti. Să fie de bine, să fie de rău ? Bănuiesc că şi, şi !

Pe lângă faptul că e bine să ne menţinem anumite trăsături copilăreşti, atunci când aceste trăsături le scoatem la iveală în contextul şi la timpul nepotrivit, nu e doar (de) rău, ci şi stânjenitor, ruşinos şi nepotrivit.

Iată câteva „păreri” din înţelepciunea divină (atât pro cât şi contra):

1. „I-au adus nişte copilaşi, ca să Se atingă de ei. Dar ucenicii au certat pe cei ce îi aduceau.  Cînd a văzut Isus acest lucru, S’a mâniat, şi le-a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei. Adevărat vă spun că, oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu nici un chip nu va intra în ea!”  Marcu 10:13-15
2. „Cu cine voi asemăna neamul acesta de oameni? Seamănă cu nişte copilaşi, cari şed în pieţe, şi strigă la tovarăşii lor: V’am cântat din fluier, şi n’aţi jucat; v’am cântat de jale, şi nu v’aţi tânguit.” Matei 11:16-17
3. „… nu fiţi copii la minte; ci, la răutate, fiţi prunci; iar la minte, fiţi oameni mari.” 1Corinteni 14:20

A fi sau a nu fi (copil) ?! Asta-i întrebarea !  🙂

Să investim în oameni?

 

Dacă orice întrebare cere şi are un răspuns, la intrebarea de mai sus îmi vin în minte mai mult întrebări decât răspunsuri.

            De ce să investesc în oameni?

Se zice că a lucra cu oamenii e una dintre cele mai grele lucrări. Oamenii sunt dificili, diferiţi, au stiluri de comunicare şi de abordare diferite. Cu cât sunt mai mulţi cu atât e mai greu în încercarea de a descoperi stilul fiecăruia, „limba pe care o vorbeşte”, pentru a fi cât mai relevant şi pentru a nu consuma şi cheltui timpul şi energia degeaba.

            Maşina ascultă (dacă-i în stare bună de funcţionare) – e mai uşor să fii şofer, deşi nu mai puţin riscant. Fierul nu se împotriveşte (prea tare) în mâna meşterului, deşi implică un anumit cost şi  risc şi lucrările de genul acesta.

            Căutând răspuns mă întreb din nou: Dacă nu investesc în oameni, în ce să investesc?

            Cei care fac o investiţie pe un an de zile, seamănă grâu; îl culeg întreit sau însutit la vremea recoltei, dacă vremea le-a fost prielnică, evident şi trăgând linie îşi zic că au făcut o investiţie înţeleaptă şi profitabilă. Oare nu-i mai uşor?  Însă în cazul acesta câştigul şi investiţia e doar pe un an, nu e 100 % sigură şi parcă se rezumă până la urmă la cifre: bani cheltuiţi şi bani câştigaţi.

            Dar dacă nu vreau să investesc în oameni ce caut la Biserică?

            Toată investiţia financiară pe care oamenii au făcut-o în zidurile bisericii, în mobilier, în aparatură electronică, sau orice alt lucru necesar bisericii, a fost făcută până la urmă pentru oameni. Nu au investit în „unealtă” decât cu scopul de a investi în oameni; pentru a crea un context, condiţiile prielnice necesare pentru ca nimeni alţii decât oamenii să se poată întâlni şi să poată face o investiţie reciprocă unii în alţii, sau cum se întâmplă câteodată, câţiva în majoritatea. O investiţie de-a lungul timpului, de-a lungul vieţii, duminică de duminică, zi după zi.

            Dar dacă nu vreau să investesc în oameni ce caut la Biserică? Doar ca alţii să investească în mine? Dacă răspunsul e adevărat în dreptul meu, sunt eu o investiţie profitabilă?

            Asemenea plugarului care nu ară cu certitudinea recoltei, ci doar cu speranţa ei, acela care e dispus să investească în mine „îşi aruncă pâinea pe ape” ştiind că „după multă vreme o va găsi iarăşi.” E dispus să rişte mimându-L pe Dumnezeul lui ca un copil preaiubit, după cum stă scris în Scriptură. Conştient de mulţimea domeniilor în care fiecare din noi poate face o investiţie, nu pot să nu mă întreb DE CE, dintre toate aceste domenii, Dumnezeul care s-a coborât la noi prin Fiul Său Isus Hristos, a ales oamenii şi a investit in ei. Nu oamenii cei mai de sus ai societăţii, ci oameni de condiţie modestă, asemenea majorităţii dintre noi.

            Fiul lui Dumnezeu creşte şi umblă timp de 30 de ani printre oamenii poporului Său. Tăcut, neremarcat, fără „tam-tam”, în obscuritatea familiei şi culturii lui. „Pierde vremea” în toţi aceşti ani (până la maturitatea cerută de timpul acela), iar când se hotărăşte „în sfârşit” să iasă pe scena publică, deşi vorbeşte cu multă autoritate ca nimeni altul până atunci, lucrarea pe care o face este că îşi alege câţiva bărbaţi şi face din ei prietenii Lui, clădeşte între El şi ei o relaţie de prietenie, le devine Învăţător iar ei îi devin ucenici. Înainte să urce cu crucea în spate pe dealul Golgotei, după mai bine de 3 ani de prietenie şi investiţie în oamenii aceştia, Fiul lui Dumnezeu afirmă: „Tată…Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care mi-ai dat-o s-o fac!” Ca apoi să explice: „Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau şi Tu mi i-ai dat…Căci le-am dat cuvintele pe care mi le-ai dat Tu…”, ca nu la multe zile după moartea şi învierea Sa să le poruncească acestor oameni să facă şi ei acelaşi lucru, să lase să se reverse în alţii investiţia pe care El a făcut-o în ei. „Duceţi-vă, le-a zis El, şi faceţi ucenici din toate popoarele…şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit!”

            Înţelegând importanţa acestei lucrări de ucenicizare, de investire în oameni a Cuvântului şi a valorilor lui Isus Hristos, marele apostol al popoarelor afirmă la rându-i: „Pe El îl propăvăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea…Iată la ce lucrez eu şi mă lupt după lucrarea puterii Lui care lucrează cu tărie în mine.”  Iar lucrarea şi porunca aceasta o dă mai departe ucenicului său Timotei, prin următoarele cuvinte: „…ce-ai auzit de la mine…încredinţează la oameni de încredere care să fie în stare să înveţe şi pe alţii.”

            Investind în alţii investim cel mai mult în noi înşine. Dovedim că investiţia pe care alţii au făcut-o şi o fac în noi nu e zadarnică. Aducem roadă bună spre bucuria noastră, a celor în care investim, a societăţii în care trăim şi spre bucuria lui Dumnezeu. Împlinim porunca şi lucrarea pe care ne-a lăsat-o Isus Hristos, din generaţie în generaţie şi pentru generaţia de acum.

            Mă gândesc şi scriu, pentru mine şi pentru cei ce citiţi aceste rânduri. Rescriu prima propoziţie uitând intenţionat semnul de întrebare: Să investim în oameni!

 

 

Dărui-te lor!

Tu eşti a lor şi ei ai tăi pentru o vreme

Şi vremurile or goni în mersul lor

Înşiruiri de vorbe efemere

Ori fapte renăscând in dor

Te-oi întâlni cu viaţa la răscruce

Indiferent dacă vei ştii sau nu 

Ale simţirii valuri mari, năluce

Te-or înghiţi de n-o să le-nghiţi tu...

În crâncena vâltoare îţi vor creşte 

puterile ce le simţi seci acum

Te du pe drum, mereu tot înainte

La trecători să nu te uiţi spre hău;

Pe podurile strâmte, oseminte, 

De-ar fi să întâlneşti, să nu te-opreşti să le priveşti

cu luare-aminte

Căci tot aşa cei dinaintea ta...

s-au poticnit în mersul lor fierbinte, 

şi piedici au rămas...

Sub talpa ta tu sapă-le morminte.

Să crească iarbă peste giulgiul lor

şi flori să strângi din colţurile sfinte

Pentru o vreme dărui-te lor!

Fii-le cavou pentru a fricii umbră,

Si mersul şchiopătat fă-l zbor sublim

În neguroasa a-ndoielii umbră

Puteri zglobi să plângă pe arcuş

Izvor secat să plângă iarăşi rouă

Fă-te ecou al crâncenei vâltori.

Pentru o vreme fii-le zbor în pene

Şi ei ţi-or fi pentru arcuş viori.  

mica lume mare (a lui Noe)

m-am apucat să fac o ciudăţenie

şi nu-n ascuns, ci public, sus pe deal

în oglindirile din ape şi din stele

aud cum fluviile se varsă toate peste mal…

însă doar eu aud şuvoi ce vine

cuvintele ce mi le-a spus s’atat de vii

din zorii zilei pană-n adormire

clădesc un antidot al ploii ce va fi

mi-e atat de greu să le explic ce-i aia ploaie

valuri de rouă care vin de sus

însă la vorbe dacă nu-s în stare

să las ca faptele-mi să spună ce-au de spus

că deja picură… a nerăbdare