mi-e totuna

să te-ntinzi să te lungeşti până când

întinderea şi tu totuna este

 

să m-ajungi să m-apuci până când

distanţa dintre noi nu mai este

decât o amintire a unei umbre de gând

şi tu şi cu mine gândul suntem

 

să pleci auzi să pleci doar înainte

şi să nu-ţi laşi în urmă nicio privire niciun regret

nicio eşarfă sau altă urmă de parfum a plecării tale

mi-e totuna

 

şi auzi? …am vrut să-ţi mai spun ceva

ceva nesfârşit şi lung aidoma sentimentului dintre noi

dar de ce de ce să tulbur tăcerea asta a ta

care totuna cu a mea este

 

şi eşti: „a fi” se cheamă pasta cu care te speli pe dinţi

şi tragi de tub şi-l întinzi şi-l lungeşti până când

zâmbetul tău şi tu sunteţi aceeaşi oglindă în care îmi număr cu degetele

aburul vieţii

 

să te-ntinzi până când

îmi umpli cămaşa cu-aroma cafelei tale

dimineţile în care te-ntinzi

până când se crapă de ziuă din pricina

braţelor tale lungi cu care mototoleşti singurătatea

şi-o arunci la coş ca pe-un cotor de măr

până când zgomotul muşcăturii amintirile şi noi

totuna sunt

 

Publicitate

adresa unui cuvânt

aveai nişte ştrampi cu piele de zebră

şi-n ochi tot pigmentul culorii

nu ştiam de-un’ să luăm înţelesul uitării

nu-l căutam printre dicţionare să vedem de există

iar culoarea pulsa ca o febră

*

te-am găsit într-o carte ascunsă pitită-ntre rânduri

mă pândeai dup’un colţ de iubire

am crăpat puţin uşa un strop de privire

şi ţi-am făcut semn să vii înauntru

*

de atunci dintre semne cel mai drag ţi-e acela

nu l-ai da pe un râu de cuvinte

în cerc ne plimbăm bicicleta prin minte

şi-nclinăm să iubim tot rotundul

ne-nclinăm să iubim cu tot gândul

*

tu pictezi toate culorile dăruite de mine

eu înrămez totul cu dunga de zebră

ne-ascundem în alb

ne-ascundem în negru

tuşim strănutăm de iubire

avem febră

*

e dus firu’ acum

iar ochiul culoare decolorat de trecerea vremii

uitarea regăsită pe sine

îşi cunoaşte adresa-n dicţionare

noi nu-i căutăm înţelesul

în uşi îi răsună bătăile inimii

răsunetul mersul

nimeni altcineva nu poate fi noi

nimeni nu poate fi eu

(doar eu pot fi eu şi (nu) doar atât)

ţine-mi puţin inima grea

vezi să nu-i spargi oglinda care mă vede

vindecă-i sufletul cu atingerea ta

nu-ţi răsfira degetele ca nu cumva…

ca nu cumva

 

iarna se scurge prin ochi către lacuri

am plâns ieri o ploaie de vară

mă-ncearcă-n cabina de probă o lacrimă

iară

cu zâmbetul tău o fac să dispară

şi-o şterg ştrengăreşte

cu guma de şters

ca pe-o cărare de rid

sau o privire aruncată ‘napoi

peste mers

 

suntem amândoi la mine în suflet

te-am adus acolo ca pe-o captivă

simte-te simte-te ca la tine acasă

ca în lumea ta primitivă

 

agată-ţi fularul de orice bătaie

şi scoate-ţi papucii sensibili de vreme

nu nu-i o şcoală cu tablă

şi n-o să-ţi dau teme

zâmbește  cât vrei şi-agaţă-l tablou sau pune-l tapet

şi lasă-te alintată de lene

 

aş aprinde şi-un foc să-l vezi cum mă arde

şi-n fumul de muzică ţi-aş încălzi ceaiul

dar roşul e incandescenta atingere carne

iar limbile focului fragile de sticlă

vezi sufletul meu cum te prinde în braţe

şi cu-n zâmbet de dans te ridică!?

 

nimeni nu poate fi tu

nici fel altul de-a(mi) ţine inima-n mână

leag-o cumva cu privirea-ţi nebună

şi aşeaz-o la locul ei undeva

sub vindecarea răsfirării de degete

ca nu cumva…

ca nu cumva

 

luna decembrie

au agăţat prin aer răspunsuri la întrebarea „unde?”

la propriu dragostea-i în aer

sclipeşte ca un decor al vieţii lunare

ca o amintire a unei sărbători

fiind ea însăşi o împodobire şi-o sărbătoare

 

ştii râşniţa aia veche în care sfărmam aromele noastre

de obicei în ziua de luni

ardeam butucii tăiaţi din tăceri

şi fierbeam în lumina lor boabele lungi de cafea

ispititor de sclipitoare cu dulci-amăruile lor dureri

 

globurile mele-ţi spuneam ţi le voi agăţa

ca pe nişte iubiri colorate

de zâmbete ţi le voi agăţa şi de atingerea degetelor

şi de răsfirarea coastelor prin care pe furiş cu privirile

cu gândurile şi cu toate undele te iubeam

 

unde eşti?

ştiam că te regăsesc la radio oricând

că te-ajung cu urechea deschisă

apăsând pe decembrie cu scrisul lui şters

că-ţi voi lăsa bileţele mesaje în colţ de afiş

şi sub luna din felinar ne vom întâlni

ne vom da întâlniri ca într-un înţeles

 

au înfipt luna (decembrie) în suportul întregului an

şi-au împodobit-o cu noi… 🙂

 

miroase-a lumini şi-a steluţe

trecătorii zâmbind ne fură cu ochii

pe mine separat pe tine separat

dar mereu şi întotdeauna pe amândoi…

 

oraşul acesta

cărările spicuite ca firul de păr sunt nişte terminaţii ale oraşului

cu amputata plecare sosire

stoarse de iarbă dealurile sunt mulse de ploi

călcate-n picioare de urme-ncălţate în mers şi-n noroi

în oraşul acesta iubito vom locui amândoi

*

tu vei împleti partea pletoasă a sufletului meu

cu mlădiţe doar de tine ştiute

pe care le vom culege toamna altfel mai metafizice

incapabile să vorbească mai pline mai mute

*

(eu) voi face din privirea ta o corabie pe care o vom folosi

în loc de autobuz

mai ales noaptea când lumina adoarme când

oraşul e mai asemenea vieţii straniu obtuz

*

nu ne vom cumpăra niciodată bilete

ne vom duce cu chitanţa la şcoală să ne deconteze iubirile

cerneala vărsată în nopţile umplute de lună

vizibile ziua pe colile cerului cu amprentele noastre-mpreună

*

ţi s-a spicuit părul la rădăcină cu fructe cu tot

îl mai ţine doar strângerea noastră de mână rădăcinile degetelor

înfipte-ntre ele sub temelia oraşului

în care iubito ne vom descoperi cândva

*

eu pe tine

tu pe mine

ca pe nişte comori neştiute de nime’

ca pe nişte neasemuite mistere

ţi s-a spicuit păru’ iubito… ‘n himere

noi

Te ştiu că eşti ! Conturul Tău din vorbe adunat mi l-am imaginat de atâtea ori.

Însă nu te-am găsit, şi te-am pierdut, şi te-am uitat.

Tu nu vrei ca pe foaie să te pun, în linii sau în vorbe, intr-un chip;

ci tot mai mult

ieri doar un pic, şi azi un pic, şi mâine tot mai mult

în mine trupul Tău să îl adun, eu însumi să-ţi fiu chip !

Acuma înţeleg de ce te-ascunzi!

şi partea ce-mi rămâne mie e a-ncerca, mereu să te găsesc şi să te văd

Tu cuibarit în mine să-ţi arăţi

chipul în chipul meu, gestul în fapta mea

şi viaţa Ta să o trăim în noi.

dreptatea Lui

– Ce faci aici de-un ceas jumătate? Iată că deja-i nouă şi ceva!

Am o ofertă pentru tine, te du ca să munceşti în via mea.

 

Când va veni spre seară timp prielnic te-oi bucura de-o zi de muncă iar,

Cu banul tău primit într-un chip vrednic vei fi un tată bun în casa ta.

 

Şi bucuros porni spre vie omul. Cu gând cinstit, ca să câştige-un ban.

Iar cel cu via, în piaţă iar; în ceas de-amiază,

Ca un gospodar.

 

– Drept ca să-ţi spun, nu mai trăgeam nădejde c-o să găsesc aici pe cineva.

Iată că-i miezul zilei, mai e vreme, te du şi tu la muncă-n via mea!

 

Şi tot aşa, trimise omu-n vie, şi pe la trei, şi seara-n asfinţit.

O oră doar au mai muncit spre seară, trimişii cei din urmă ce-au venit.

 

Toţi bucuroşi că nu au stat degeaba, c-au câştigat un ban muncit cu greu.

E drept că tuturora gospodarul atunci când i-a trimis, le-a zis: un leu.

 

Trudind în arşiţă, sub greul zilei cei ce de dimineaţă au pronit

Au socotit că lor le-a fi mai bine, că doar, o zi întreagă au muncit.

 

Cei ce-au venit în urmă, acum îs primii. Primesc un leu, atât cât li s-a spus.

Iar cei dintâi stau şi-şi aşteaptă rândul, dar plata lor nu-i cu nimic mai sus.

 

– Dar nu-i corect deloc- se-aprinse unul,

Nădăjduiam c-o să primesc mai mult. În lumea asta chiar că nu-i dreptate,

Doar am trudit din zori până-n apus…

Strângând din buze, cu priviri plecate, cu cât i s-a promis, cu-atât s-a dus.

 

Văzând ce se întâmplă, muncitorii, s-au luat la ceartă pentru dreptul lor.

Şi toţi în cor, aprinşi în glas şi-n faptă au trimis vorbă după negustor.

 

Prietenii mei – le spuse negustorul –

Constat că dacă eu sunt bun voi sunteţi răi.

Mă port cu voi pe cât de drept se poate, cuvântul ce l-am spus mi-l ţin precis;

Acuma fiecare îşi primeşte atât cât la venire i s-a zis.

 

Cu banul meu eu pot să fac ce-mi place, aşa cum tu poţi face cu al tău.

Iar de numiţi voi asta nedreptate, precis că mă priviţi cu un ochi rău!

______________________ 

Ani-au trecut, şi anii iute vin!

De s-a’ntâmplat sau nu povestea aceasta, contează cât se poate de puţin.

Învăţătorul lumilor din astre, în vremea ce-a umblat-o printre noi

Când ne vorbea de lucrătorii-n vie, de fapt El nu vorbea decât de noi.

Şi eu şi tu, târziu sau mai devreme,

Suntem chemaţi să luăm al viţei rod

Iar plata ne-o va împărţi Stăpânul viei

Dupa dreptatea Lui de Voievod.

Atunci se va vedea cine-au fost primii

Şi tot aşa şi cei în urm’ajunşi

Dar via e a Lui

La fel şi plata

Atunci se va vedea ce nu se vede

Cinstiţii vor ieşi atunci în faţă

şi tot la fel va fi cu cei ascunşi.

tu şi eu…

de ce mergi?
alerg dupa tine…
se rastoarna pasii in alergare, se impart impiedicarile
printre pleoapele inchise dispar
de ce mergi?
curios uit usile
arunc calendarele`n puzzle, ma fac pas
mi s/a parut ca aud urme de mana
sau brat la brat
sunt pasii nostrii!