Arhive pe etichete: eu si tu

mi-e totuna

Standard
să te-ntinzi să te lungeşti până când
întinderea şi tu totuna este
 
să m-ajungi să m-apuci până când
distanţa dintre noi nu mai este
decât o amintire a unei umbre de gând
şi tu şi cu mine gândul suntem
 
să pleci auzi să pleci doar înainte
şi să nu-ţi laşi în urmă nicio privire niciun regret
nicio eşarfă sau altă urmă de parfum a plecării tale
mi-e totuna
 
şi auzi? …am vrut să-ţi mai spun ceva
ceva nesfârşit şi lung aidoma sentimentului dintre noi
dar de ce de ce să tulbur tăcerea asta a ta
care totuna cu a mea este
 
şi eşti: „a fi” se cheamă pasta cu care te speli pe dinţi
şi tragi de tub şi-l întinzi şi-l lungeşti până când
zâmbetul tău şi tu sunteţi aceeaşi oglindă în care îmi număr cu degetele
aburul vieţii
 
să te-ntinzi până când
îmi umpli cămaşa cu-aroma cafelei tale
dimineţile în care te-ntinzi
până când se crapă de ziuă din pricina
braţelor tale lungi cu care mototoleşti singurătatea
şi-o arunci la coş ca pe-un cotor de măr
până când zgomotul muşcăturii amintirile şi noi
totuna sunt
 

adresa unui cuvânt

Standard
aveai nişte ştrampi cu piele de zebră
şi-n ochi tot pigmentul culorii
nu ştiam de-un’ să luăm înţelesul uitării
nu-l căutam printre dicţionare să vedem de există
iar culoarea pulsa ca o febră
*
te-am găsit într-o carte ascunsă pitită-ntre rânduri
mă pândeai dup’un colţ de iubire
am crăpat puţin uşa un strop de privire
şi ţi-am făcut semn să vii înauntru
*
de atunci dintre semne cel mai drag ţi-e acela
nu l-ai da pe un râu de cuvinte
în cerc ne plimbăm bicicleta prin minte
şi-nclinăm să iubim tot rotundul
ne-nclinăm să iubim cu tot gândul
*
tu pictezi toate culorile dăruite de mine
eu înrămez totul cu dunga de zebră
ne-ascundem în alb
ne-ascundem în negru
tuşim strănutăm de iubire
avem febră
*
e dus firu’ acum
iar ochiul culoare decolorat de trecerea vremii
uitarea regăsită pe sine
îşi cunoaşte adresa-n dicţionare
noi nu-i căutăm înţelesul
în uşi îi răsună bătăile inimii
răsunetul mersul

nimeni altcineva nu poate fi noi

Standard
nimeni nu poate fi eu
(doar eu pot fi eu şi (nu) doar atât)
ţine-mi puţin inima grea
vezi să nu-i spargi oglinda care mă vede
vindecă-i sufletul cu atingerea ta
nu-ţi răsfira degetele ca nu cumva…
ca nu cumva
 
iarna se scurge prin ochi către lacuri
am plâns ieri o ploaie de vară
mă-ncearcă-n cabina de probă o lacrimă
iară
cu zâmbetul tău o fac să dispară
şi-o şterg ştrengăreşte
cu guma de şters
ca pe-o cărare de rid
sau o privire aruncată ‘napoi
peste mers
 
suntem amândoi la mine în suflet
te-am adus acolo ca pe-o captivă
simte-te simte-te ca la tine acasă
ca în lumea ta primitivă
 
agată-ţi fularul de orice bătaie
şi scoate-ţi papucii sensibili de vreme
nu nu-i o şcoală cu tablă
şi n-o să-ţi dau teme
zâmbește  cât vrei şi-agaţă-l tablou sau pune-l tapet
şi lasă-te alintată de lene
 
aş aprinde şi-un foc să-l vezi cum mă arde
şi-n fumul de muzică ţi-aş încălzi ceaiul
dar roşul e incandescenta atingere carne
iar limbile focului fragile de sticlă
vezi sufletul meu cum te prinde în braţe
şi cu-n zâmbet de dans te ridică!?
 
nimeni nu poate fi tu
nici fel altul de-a(mi) ţine inima-n mână
leag-o cumva cu privirea-ţi nebună
şi aşeaz-o la locul ei undeva
sub vindecarea răsfirării de degete
ca nu cumva…
ca nu cumva
 

luna decembrie

Standard
au agăţat prin aer răspunsuri la întrebarea „unde?”
la propriu dragostea-i în aer
sclipeşte ca un decor al vieţii lunare
ca o amintire a unei sărbători
fiind ea însăşi o împodobire şi-o sărbătoare
 
ştii râşniţa aia veche în care sfărmam aromele noastre
de obicei în ziua de luni
ardeam butucii tăiaţi din tăceri
şi fierbeam în lumina lor boabele lungi de cafea
ispititor de sclipitoare cu dulci-amăruile lor dureri
 
globurile mele-ţi spuneam ţi le voi agăţa
ca pe nişte iubiri colorate
de zâmbete ţi le voi agăţa şi de atingerea degetelor
şi de răsfirarea coastelor prin care pe furiş cu privirile
cu gândurile şi cu toate undele te iubeam
 
unde eşti?
ştiam că te regăsesc la radio oricând
că te-ajung cu urechea deschisă
apăsând pe decembrie cu scrisul lui şters
că-ţi voi lăsa bileţele mesaje în colţ de afiş
şi sub luna din felinar ne vom întâlni
ne vom da întâlniri ca într-un înţeles
 
au înfipt luna (decembrie) în suportul întregului an
şi-au împodobit-o cu noi… 🙂
 
miroase-a lumini şi-a steluţe
trecătorii zâmbind ne fură cu ochii
pe mine separat pe tine separat
dar mereu şi întotdeauna pe amândoi…
 

oraşul acesta

Standard
cărările spicuite ca firul de păr sunt nişte terminaţii ale oraşului
cu amputata plecare sosire
stoarse de iarbă dealurile sunt mulse de ploi
călcate-n picioare de urme-ncălţate în mers şi-n noroi
în oraşul acesta iubito vom locui amândoi
*
tu vei împleti partea pletoasă a sufletului meu
cu mlădiţe doar de tine ştiute
pe care le vom culege toamna altfel mai metafizice
incapabile să vorbească mai pline mai mute
*
(eu) voi face din privirea ta o corabie pe care o vom folosi
în loc de autobuz
mai ales noaptea când lumina adoarme când
oraşul e mai asemenea vieţii straniu obtuz
*
nu ne vom cumpăra niciodată bilete
ne vom duce cu chitanţa la şcoală să ne deconteze iubirile
cerneala vărsată în nopţile umplute de lună
vizibile ziua pe colile cerului cu amprentele noastre-mpreună
*
ţi s-a spicuit părul la rădăcină cu fructe cu tot
îl mai ţine doar strângerea noastră de mână rădăcinile degetelor
înfipte-ntre ele sub temelia oraşului
în care iubito ne vom descoperi cândva
*
eu pe tine
tu pe mine
ca pe nişte comori neştiute de nime’
ca pe nişte neasemuite mistere
ţi s-a spicuit păru’ iubito… ‘n himere

noi

Standard

Te ştiu că eşti ! Conturul Tău din vorbe adunat mi l-am imaginat de atâtea ori.

Însă nu te-am găsit, şi te-am pierdut, şi te-am uitat.

Tu nu vrei ca pe foaie să te pun, în linii sau în vorbe, intr-un chip;

ci tot mai mult

ieri doar un pic, şi azi un pic, şi mâine tot mai mult

în mine trupul Tău să îl adun, eu însumi să-ţi fiu chip !

Acuma înţeleg de ce te-ascunzi!

şi partea ce-mi rămâne mie e a-ncerca, mereu să te găsesc şi să te văd

Tu cuibarit în mine să-ţi arăţi

chipul în chipul meu, gestul în fapta mea

şi viaţa Ta să o trăim în noi.

dreptatea Lui

Standard

– Ce faci aici de-un ceas jumătate? Iată că deja-i nouă şi ceva!

Am o ofertă pentru tine, te du ca să munceşti în via mea.

 

Când va veni spre seară timp prielnic te-oi bucura de-o zi de muncă iar,

Cu banul tău primit într-un chip vrednic vei fi un tată bun în casa ta.

 

Şi bucuros porni spre vie omul. Cu gând cinstit, ca să câştige-un ban.

Iar cel cu via, în piaţă iar; în ceas de-amiază,

Ca un gospodar.

 

– Drept ca să-ţi spun, nu mai trăgeam nădejde c-o să găsesc aici pe cineva.

Iată că-i miezul zilei, mai e vreme, te du şi tu la muncă-n via mea!

 

Şi tot aşa, trimise omu-n vie, şi pe la trei, şi seara-n asfinţit.

O oră doar au mai muncit spre seară, trimişii cei din urmă ce-au venit.

 

Toţi bucuroşi că nu au stat degeaba, c-au câştigat un ban muncit cu greu.

E drept că tuturora gospodarul atunci când i-a trimis, le-a zis: un leu.

 

Trudind în arşiţă, sub greul zilei cei ce de dimineaţă au pronit

Au socotit că lor le-a fi mai bine, că doar, o zi întreagă au muncit.

 

Cei ce-au venit în urmă, acum îs primii. Primesc un leu, atât cât li s-a spus.

Iar cei dintâi stau şi-şi aşteaptă rândul, dar plata lor nu-i cu nimic mai sus.

 

– Dar nu-i corect deloc- se-aprinse unul,

Nădăjduiam c-o să primesc mai mult. În lumea asta chiar că nu-i dreptate,

Doar am trudit din zori până-n apus…

Strângând din buze, cu priviri plecate, cu cât i s-a promis, cu-atât s-a dus.

 

Văzând ce se întâmplă, muncitorii, s-au luat la ceartă pentru dreptul lor.

Şi toţi în cor, aprinşi în glas şi-n faptă au trimis vorbă după negustor.

 

Prietenii mei – le spuse negustorul –

Constat că dacă eu sunt bun voi sunteţi răi.

Mă port cu voi pe cât de drept se poate, cuvântul ce l-am spus mi-l ţin precis;

Acuma fiecare îşi primeşte atât cât la venire i s-a zis.

 

Cu banul meu eu pot să fac ce-mi place, aşa cum tu poţi face cu al tău.

Iar de numiţi voi asta nedreptate, precis că mă priviţi cu un ochi rău!

______________________ 

Ani-au trecut, şi anii iute vin!

De s-a’ntâmplat sau nu povestea aceasta, contează cât se poate de puţin.

Învăţătorul lumilor din astre, în vremea ce-a umblat-o printre noi

Când ne vorbea de lucrătorii-n vie, de fapt El nu vorbea decât de noi.

Şi eu şi tu, târziu sau mai devreme,

Suntem chemaţi să luăm al viţei rod

Iar plata ne-o va împărţi Stăpânul viei

Dupa dreptatea Lui de Voievod.

Atunci se va vedea cine-au fost primii

Şi tot aşa şi cei în urm’ajunşi

Dar via e a Lui

La fel şi plata

Atunci se va vedea ce nu se vede

Cinstiţii vor ieşi atunci în faţă

şi tot la fel va fi cu cei ascunşi.

tu şi eu…

Standard
de ce mergi?
alerg dupa tine…
se rastoarna pasii in alergare, se impart impiedicarile
printre pleoapele inchise dispar
de ce mergi?
curios uit usile
arunc calendarele`n puzzle, ma fac pas
mi s/a parut ca aud urme de mana
sau brat la brat
sunt pasii nostrii!