în aburul oglinzii am văzut tot ce-i lipsea…aproape tot ca dup-un duş am şters cu mâna noaptea aşezată peste oglinda clară a trezirii nu, n-ar fi trebuit… s-apeşi cu zgomot clanţa într-un text ce mi-a sărit în ochi şi-acuma lăcrimez că firul de nisip ca pe-un copil abandonat acolo şi-a lăsat un pas sau nu ştiu ce picior e-n prag exact acolo pus în marginea trezirilor şi somn lasă-mă-n visul meu… îmi tot şoptesc – dovadă că sunt treaz şi calc uşor pe cioburi de simţiri mai vechi în cerc să caut drumul înapoi către un vis ce-i mort şi îngropat dar care tot visează învieri visez că dorm şi nu ştiu că visez nici că sunt treaz sau adormit sau viu sau plec sau înainte merg sau înapoi de ce? visam că n-o să mă trezesc şi-acum visez că o s-adorm ca să nu ştiu să simt sau să visez ca să nu ştiu că tu mă poţi trezi ‘n-alt fel de vis ‘n-alt fel de zi ‘n-alt fel…
Arhive pe etichete: durere
Da, îmi apăr poezia!
A fi sau a nu fi (poezie)?… that is the question.
Mă folosesc de vorbele scriitorilor clasici, celebra formulare a lui Shakespeare şi de ce nu, de vorbele (s)puse de Eminescu în gura bătrânului Mircea, “eu îmi apăr sărăcia…” ca să-mi apăr poezia. Era să pun ghilimele ultimului cuvânt, însă dacă nu aş crede că reuşesc să scriu poezie, uneori mai bună, eu însumi văd că-i mai bună decât alta scrisă de mine mai demult, şi-mi sclipesc ochii de bucurie, alteori mai puţin bună, alteori deloc bună, însă zic, dacă EU nu aş crede că reuşesc să scriu poezie – încadrată acolo în categoria acestui gen de scriere, din perspective clasice, moderne sau contemporane, atunci înseamnă că mă consider rătăcit de dinainte de a porni la drum, că deşi pornit la drum nu cred că voi ajunge vreodată la “destinaţie”. Dar nu-i aşa. Tot merg de ceva ani pe cărările versului când liber cânt strunit, merg cu perseverenţă şi nu mă las, şi cred că se poate, cred că pot, cred că pe lângă paşii concreţi ai mersului, exerciţiul citirii şi recitirii, al scrisului şi rescrisului, la fel de importantă este credinţa aceasta despre care zic, credinţa de-a crede în poezia mea.
Cred că e valabilă şi aici în dreptul poeziei mele (cu tendință existenţial-metafizică) porunca aceea care ne îndeamnă să-i iubim pe alţii CA pe noi înşine, fixându-ne, desluşindu-ne în felul acesta măsurătoarea cu care să le măsurăm celorlalţi, ştiut, dovedit fiind faptul că pe noi ne iubim, ne apreciem. Dacă eu nu aş crede în poezia scrisă de mine cum aş putea cere altora să creadă în ea? Dacă eu nu aş crede că scrierea mea reuşeşte să fie mai mult decât vorbă goală, mai mult decât versificaţie, mai mult decât poezia sau pseudo-poezia pe care o scriu unii dintre evanghelicii de azi (poate chiar majoritatea) – că şi despre asta e vorba – dacă nu aş crede că versul meu are putere să transmită o impresie, o perspectivă diferită, o nouă lumină în mijlocul multor mistere, atunci nu m-aş revolta, aş pleca ochii în pământ, aş închide gura şi mi-aş vedea îndrăzneala de a publica aceste scrieri ca pe o gafă personală incorigibilă.
Cu câteva zile în urmă am reblog-uit aici (într-o manieră masochistă – după cum observa cineva) un text scris de dl Dorin Gabriel Mureşan care îmi desfiinţează poezia (publicată de mine în volumul meu de debut “În coaja semnului de întrebare”- iunie, 2013), care îmi etichetează altfel scrierile, care îi ia textului meu într-un mod direct, totuşi oarecum subtil pretenţia de poezie, afirmând încă din titlu că sunt un “poet fără poezie”, ca şi cum ar zice că sunt un muzicant fără instrument, fără sunetul muzicii pe buze, un afon, şi afirmă cu tărie, susţinut, că ceea ce eu am pretenţia de a se numi “cântec” e o schelălăială chinuitoare (cel puţin în ochii sau în urechile domniei sale).
Scriam tot cu ceva zile în urmă că anumite cunoaşteri te pedepsesc. Vrei să afli? Află! Cam aşa am păţit şi eu acum. Am vrut să aflu părerea unui om despre poezia strânsă de mine în primul meu volum de versuri, şi am aflat-o. Dacă ar fi vorba de cineva neavizat, care nu citeşte poezie, care nu are habar ce-i aia, m-ar durea în cot de scrierea lui. (El însuşi mă sfătuia cu ceva vreme în urmă într-un dialog pe facebook să invăţ să ignor, şi că deşi e greu… cam la asta tre’ să ajung – parafrazez -, deşi nu cred că se referea şi la scrierea dumnealui). Nu mă doare în cot, dar mă doare. Totuşi, în ciuda acestei desfiinţări aproape totale de care am avut parte – dl. D. extrage dintr-un poem scris de mine (printre balamalele zborului, pg.13) ceea ce găseşte dumnealui acolo ca fiind adevărata poezie, neşlefuită şi nefinisată, poezia care ar fi putut fi, arătând în felul acesta că totuşi volumul meu conţine poezie şi după standardele contemporane în lumina cărora a rupt etichete şi a repus altele, dar că această poezie e oarecum ascunsă, greu de identificat în “beţia de cuvinte” a imensei cărţi scrise de mine.
Desfiinţarea aceasta de care am avut parte e doar o scriere, venită în urma unei lecturări parţiale a unor poezii scrise de mine mai demult, primul sfert de carte (publicate recent). O scriere poate (şi un pic) reactivă, foarte dură, cum însuşi autorul ei o numeşte, şi deşi nu am vrut să cred că-i aşa, şi poate că în naivitatea mea (pe care mi-o recunosc) încă tind să cred că motivaţia criticii de care am avut parte e una obiectivă, care nu are nimic a face, spre exemplu, cu refuzul meu de a trimite dl. D. înainte de publicare materialul pe care l-am publicat până la urmă, fără să mă intereseze părerea lui, fără să îi permit să-l ciopârţească, să-l modifice sau aşeze după standarde superioare standardelor mele (la urma urmei e pierderea mea, el nu are nimic de pierdut, nimic de câştigat). La vremea aceea nu m-am gândit (silly me) că refuzul meu e unul arogant în ochii celuilalt care va influenţa scrierea despre care vorbesc. Dar poate că nu-i aşa…
Anumite impresii (corecte sau incorecte) influenţează foarte mult ceea ce urmează, şi bănuiesc că sunteţi de acord cu mine că de cele mai multe ori o anumită prejudecată, crescută în doar câteva secunde, în dreptul unei persoane, poate influenţa foarte mult judecăţile de după. Nu ştiu dacă aşa este în cazul de faţă sau nu, dar orgolii are fiecare…
Acum, întorcându-mă la calitatea artistică a scrierilor mele, eu însumi ştiu şi văd, cum am scris deja mai sus, că unele texte sunt slabe, seamănă prea mult uneori, alteori prea puţin cu ceea ce s-a scris cu destul de mulţi ani în urmă, de Blaga, Voiculescu, Nichita, Gyr, Ioanid, sau alţi poeţi de seamă ai literaturii româneşti, şi ei la vremea respectivă (să nu mă înţelegeţi greşit vă rog – nu am pretenţia de a mă pune în rândul lor, ci doar că se regăsesc în unele din textele mele ecouri, nuanţe asemănătoare cu ale lor) au scris poezie cu mult mai bună decât încercările mele. Aşa stând lucrurile nu mă mir prea tare de desfiinţarea textelor, de etichetarea lor altfel, şi scriu aici, în încercarea de a-mi apăra poezia, că am încercat să nu copiez stilul altora, scriind atât cât pot eu de bine, în manieră personală, tocmai spre a-mi forma un stil propriu, o manieră personală, de a nu încerca să plac nimănui decât încercării de a scrie poezie (atât cât înţeleg eu acest gen literar, atât cât îmi permite limbajul propriu), fără să-mi doresc titlul de poet pe nedrept, sau şi mai rău, unul care îşi înşeală cititorii, pretinzând că le oferă ceva ce nu este.
Scrierile mele au limbaj artistic, au metafore originale, au imagini noi, au idee, iar dacă cineva zice că nu-i aşa înseamnă că nu vrea să vadă – iar cine vrea să se convingă, să citească şi să verifice – ceea ce le lipseşte este curăţarea de limbajul uzat de trecerea anilor – limbajul care s-a folosit în poezia scrisă acum câţiva zeci de ani, (nu întâmplător am ales ca motto la început de volum poezia Stil vetust – ştiu şi eu că nu mai suntem la început de secol XX) limbaj, sau părţi de limbaj care nu se mai potrivesc în contemporaneitate, după cum dezvoltă dl. D. într-o a doua scriere mai amplă.
Dacă din prisma elitei poetice de astăzi poezia mea nu se poate, sau cu greu se poate numi poezie, totuşi din prisma multelor poezii care se scriu astăzi, fie în mediul evanghelic minoritar, fie în cel majoritar, cartea mea nu se situează atât de jos. Sunt şi eu înscris pe diverse saituri de literatură şi poezie, tocmai ca să văd cine ce scrie. Caută să citesc poezie contemporană de calitate tocmai ca să aflu care-i direcţia poeziei de astăzi. E drept că nu întotdeauna reuşesc să mă aliniez, dar aia nu înseamnă că nu încerc, sau că falimentez în întregime. Am citit şi eu cărţile domnului Barb, am fost la lansarea volumului Sabatul interior şi Babilon (care după părerea dl. D. conţine poezie în adevăratul sens al cuvântului – nu sunt în competiţie cu dl. Barb şi nu neg calitatea artistică a poemelor lui), am citit mare parte din poezia lui Ionatan Piroşca, am făcut şi eu parte din grupul Yahoo “Cuvinte la Schimb” moderat de el, nu scriu şi nici nu vreau să scriu ca Costache Ioanid (deşi am fost influenţat de poezia scrisă de el), Traian Dorz sau alţi poeţi recitaţi în cercurile evanghelice. Dar nici nu este poezia mea ca poeziile adunat la greu pe saitul “Resurse Creştine” spre exemplu, acolo la rubrica poezie – ci am încercat mereu şi mereu să am parte de infuzie de artă, pentru ca ea să emane şi în încercările mele poetice, până spre originalitate. Nu îmi compar poezia cu una mai proastă ca să ma simt bine, ci încerc să o compar cu adevărata poezie recunoscută de literatura de specialitate.
Din anumite puncte de vedere, după anumite criterii (contemporane) multă din poezia mea e slăbuţă, însă din alte puncte de vedere şi după alte criterii, poezia mea e mai bună decât multă altă poezie.
Da, îmi apăr poezia…
Închei cu motto-ul pus de Ionatan Piroşca volumului său de poezie „Ferestrele Împărăţiei”:
„vine cântecul şi spune
îţi dau o literă numai cântă-mă
nu aşa ci din toate puterile hai cântă-mă
dar cine sunt eu cine sunt eu îi răspund
păi nu te doare
ba da”
potrivire
Nu vorbele în sine mă dor, ci adevărul lor.
pe partea mea de legământ nou
va durea când (o) vei lovi cu ciocanu’ nu ştiu din ce-i făcută piatra inimii mele (şi nu ştiu) nici duhul ciocanului cuvintelor tale ce lemn are dar ştiu că dacă-n împietrire nu e modelare e loc de zdrobire de sfăr’mări şi de doare
* printre crăpăturile stâncii se vede chipul tău sclipeşte ceva prin lumină e focul pietrei preţioase ce-o scoţi la iveală ca un miner tu faci într-un fel al tău deşi eu nu prea înţeleg pe deplin nici ce mă rog nici ce-ţi cer * tu cârmuiești inima mea cu dalta sunt singurele hăţuri de care ascultă e singura şcoală ce-i vine de leac încăpățânării de stâncă din nou îţi cer (c’ acolo eşti tu) şi aştept n-o lovi tare loveşte-o încet
din nou înCerc
Ce durere-i plăcerea! Ce himeră!
Nu există durere!
…faptul că nu-i pot explica „lipsa” mă doare. 🙂
O mână spală pe alta
Nu există creştere fără schimbare Nu există schimbare fără pierdere Nu există pierdere fără durere! ***
Existând schimbare există creştere
Existând creştere există câștig Existând câștig există bucurie!
locul unde-a fost cândva un cui
mi-a rămas inima piele şi os ca o grimasă-n colţul zâmbetului ei ca locul unde-a fost cândva un cui cu un tablou în el ca o valiză ce şi-a pierdut călătoria şi singurul ei rost *
găsită-i gara-n locul pierderii de tren iar lungii paşi pierduţi s-au regăsit c-odihnă-n ei în locul coacerii e vânt îl văd stând printre pomi mereu pitit şi nevăzut mereu altfel cu părul lui cel blond şi prietenos cu tocurile-nalte şi deschide la lemn de măr şi la bătăi *
pierdută foamea s-a găsit sătul mi-e la-ndemână să-nţeleg cuvinte cum ar fi „`ndeajuns” „destul” şi anii ce-s pierduţi se văd în vasta-mpărăţie a unui pom cu fala ei tronând pe cap a verde crud… *
privirile de ochi pierdute sunt şi-n locul lor găsit un ochi intact e gata să îşi piardă zi de zi întreagă revărsarea ce nicicând pierdută nu va ştii că s-a pierdut *
când pierzi ceva câștigi un loc găseşti când pierzi şi nu ştii c-ai găsit nici ce un set ce-i nou nouţ de întrebări ce s-au pierdut de fostul lor stăpân şi-n locul gol ce şi-au găsit pierdut eşti tu
printre balamalele zborului
– îngerul istoriei –
îngerul zboară înainte
cu spatele străbate viitorul fără de întrerupere întors mereu cu faţa spre trecut gelos pe minusurile mele pe lipsa mea (de aripi) pe setea mea
de cunoaștere bătaia lui din aripi
aduce viitorul mereu mai aproape mereu mai viu ca un răsărit de durere ca uşile deschise
ale prezentului
amarul lucrului singur
ouăle-s rele am încercat să le fac poezie şi n-au vrut am încercat să le fac ceai şi n-au ieşit le-am spart coaja şi şi-au stricat forma iar deformarea le-am amestecat-o cu căpşuni de le-a pălit culoarea obrajilor * la ce-mi trebuie mie răutatea lor am uns albuşul cu nişte ulei le-am lustruit gălbenuşu’ cu lingura să le îndulcesc răutatea le-am pudrat cu inocenţa făinei în zadar * le-am luat cu binişorul le-am luat cu bătaia le-am aruncat cu disperare în cuptor să le prăpădesc să le dovedesc că există iadul bucătărie(i) negat de îndărătnica lor răutate * după o vreme le-a rodit dulceaţa într-o altă formă în îmbrățișarea neprietenoasă a contopirii şi-a focului * astăzi ezit când spun „ouăle-s rele”
riscul inimilor furate :)
„Mi-ai răpit inima iubito !”
…femeie, îţi spun de pe acuma că nu-i pe deplin sănătoasă…
din cand in cand mă (mai) doare.
una din dogmele vieţii
Crezi că poţi să ocoleşti durerea
crezi că o poţi călca în picioare s-o doară ?
Ea nu ne este ceva necesar
ea-i piatra pavată pe drumul nostru oval
chiar având lângă ea şi-altă piatră
pe-a Pământului roată.
Nu te poţi duce niciunde fără (de) ea
cum nu te poţi lipsi de o hartă printre ruinele sinelui
ea e lumina din întunerecul binelui
e cifra exactă dintr-o coordonată
e spiţa susţinătoare de roată.
Chiar dacă crezi că o poţi ocoli
o vei găsi în ocolul pe care îl faci
te va strânge ca şireturile pe-ncălţări
ca nasturii de la haina ce-o’mbraci.
Poţi crede ce vrei durerea rămâne o dogmă a vieţii
asemenea spinilor şi roadelor lor scaieţii !
între ce-am fost şi ce vom fi
tainic, miraculos, magic
între vremuri
între lume de materie şi-ntre lume fără trup
oscilăm
suntem la mijloc
prinşi între mijiri ce rup
rup din noi, din lipsa noastră
din tot ce-ar putea să fie
rup zerouri dintr-o cifră
smulg chiar pomul din hârtie …
despre carieră
sunt o piatră şi-un pietrar sunt şi daltă şi granit şi lovesc şi sunt lovit de la flacără spre jar
sunt legat de alte pietre şi sunt rupt prin dezlegare orice crăpătură doare şlefuirea creşte-n mine îmbinare
materialul meu e brut forma-i inegală brută piatra nu-i moale de lut împietrirea mea nu-i mută
nu voi fi nicicând perfect chiar de-am număr scris pe mine Tu mă pui în locul drept în mortarul de iubire ce mă ţine
sunt şi piatră şi pietrar îmi dă colţul peste colţuri flacăra mă arde-n jar printre pietre fără flori printre bolţuri
Tu mă duci spre ce-o să fiu carieră mult prea dură piatră într-un zid ce-i viu încă de granit şi zgură
izbeşte în privire
mă bat durerile în ochi izbeşte în privire răul
din pumni a mai rămas un ciot şi din înalt s-a scurs tot hăul
e inima burete de piatră îmbibată din care ies năvalnic fântânile izvoare
de unde năvăleşte atîta-nrâurare? de ciot de rău de sursă tocată şi sfărmată
din care negre valuri de umbră de pădure mai creşte floarea albă a speranţei
cine colac îşi creşte-n mîntuire?
ochii mă dor din cioturi – izbite de orbite, oglinda mă arată mă condamnă