Arhive pe etichete: durere

…nu mă trezi la viaţă

Standard
în aburul oglinzii am văzut tot
ce-i lipsea…aproape tot
ca dup-un duş am şters cu mâna noaptea
aşezată peste oglinda clară a trezirii
 
nu, n-ar fi trebuit…
s-apeşi cu zgomot clanţa într-un text
ce mi-a sărit în ochi şi-acuma lăcrimez
că firul de nisip ca pe-un copil abandonat
acolo şi-a lăsat un pas
sau nu ştiu ce picior e-n prag
exact acolo pus în marginea trezirilor şi somn
 
lasă-mă-n visul meu… îmi tot şoptesc –
dovadă că sunt treaz şi calc uşor
pe cioburi de simţiri mai vechi
în cerc să caut drumul înapoi
către un vis ce-i mort şi îngropat
dar care tot visează învieri
 
visez că dorm şi nu ştiu că visez
nici că sunt treaz sau adormit  sau viu
sau plec sau înainte merg sau înapoi
de ce?
visam că n-o să mă trezesc
şi-acum visez că o s-adorm
ca să nu ştiu să simt sau să visez
ca să nu ştiu că tu mă poţi trezi
‘n-alt fel de vis
‘n-alt fel de zi
‘n-alt fel
 
Publicitate

Da, îmi apăr poezia!

Standard

A fi sau a nu fi (poezie)?… that is the question.

Mă folosesc de vorbele scriitorilor clasici, celebra formulare a lui Shakespeare şi de ce nu, de vorbele (s)puse de Eminescu în gura bătrânului Mircea, “eu îmi apăr sărăcia…” ca să-mi apăr poezia. Era să pun ghilimele ultimului cuvânt, însă dacă nu aş crede că reuşesc să scriu poezie, uneori mai bună, eu însumi văd că-i mai bună decât alta scrisă de mine mai demult, şi-mi sclipesc ochii de bucurie, alteori mai puţin bună, alteori deloc bună, însă zic, dacă EU nu aş crede că reuşesc să scriu poezie – încadrată acolo în categoria acestui gen de scriere, din perspective clasice, moderne sau contemporane, atunci înseamnă că mă consider rătăcit de dinainte de a porni la drum, că deşi pornit la drum nu cred că voi ajunge vreodată la “destinaţie”. Dar nu-i aşa. Tot merg de ceva ani pe cărările versului când liber cânt strunit, merg cu perseverenţă şi nu mă las, şi cred că se poate, cred că pot, cred că pe lângă paşii concreţi ai mersului, exerciţiul citirii şi recitirii, al scrisului şi rescrisului, la fel de importantă este credinţa aceasta despre care zic, credinţa de-a crede în poezia mea.

Cred că e valabilă şi aici în dreptul poeziei mele (cu tendință existenţial-metafizică) porunca aceea care ne îndeamnă să-i iubim pe alţii CA pe noi înşine, fixându-ne, desluşindu-ne în felul acesta măsurătoarea cu care să le măsurăm celorlalţi, ştiut, dovedit  fiind faptul că pe noi ne iubim, ne apreciem. Dacă eu nu aş crede în poezia scrisă de mine cum aş putea cere altora să creadă în ea?  Dacă eu nu aş crede că scrierea mea reuşeşte să fie mai mult decât vorbă goală, mai mult decât versificaţie, mai mult decât poezia sau pseudo-poezia pe care o scriu unii dintre evanghelicii de azi (poate chiar majoritatea) – că şi despre asta e vorba – dacă nu aş crede că versul meu are putere să transmită o impresie, o perspectivă diferită, o nouă lumină în mijlocul multor mistere, atunci nu m-aş revolta, aş pleca ochii în pământ, aş închide gura şi mi-aş vedea îndrăzneala de a publica aceste scrieri ca pe o gafă personală incorigibilă. 

Cu câteva zile în urmă am reblog-uit aici (într-o manieră masochistă – după cum observa cineva) un text scris de dl Dorin Gabriel Mureşan care îmi desfiinţează poezia (publicată de mine în volumul meu de debut “În coaja semnului de întrebare”- iunie, 2013), care îmi etichetează altfel scrierile, care îi ia textului meu într-un mod direct, totuşi oarecum subtil pretenţia de poezie, afirmând încă din titlu că sunt un “poet fără poezie”, ca şi cum ar zice că sunt un muzicant fără instrument, fără sunetul muzicii pe buze, un afon, şi afirmă cu tărie, susţinut, că ceea ce eu am pretenţia de a se numi “cântec” e o schelălăială chinuitoare (cel puţin în ochii sau în urechile domniei sale).

Scriam tot cu ceva zile în urmă că anumite cunoaşteri te pedepsesc. Vrei să afli? Află! Cam aşa am păţit şi eu acum. Am vrut să aflu părerea unui om despre poezia strânsă de mine în primul meu volum de versuri, şi am aflat-o. Dacă ar fi vorba de cineva neavizat, care nu citeşte poezie, care nu are habar ce-i aia, m-ar durea în cot de scrierea lui. (El însuşi mă sfătuia cu ceva vreme în urmă într-un dialog pe facebook să invăţ să ignor,  şi că deşi e greu… cam la asta tre’ să ajung – parafrazez -,  deşi nu cred că se referea şi la scrierea dumnealui). Nu mă doare în cot, dar mă doare. Totuşi, în ciuda acestei desfiinţări aproape totale de care am avut parte – dl. D. extrage dintr-un poem scris de mine (printre balamalele zborului, pg.13) ceea ce găseşte  dumnealui acolo ca fiind adevărata poezie, neşlefuită şi nefinisată, poezia care ar fi putut fi, arătând în felul acesta că totuşi volumul meu conţine poezie şi după standardele contemporane în lumina cărora a rupt etichete şi a repus altele, dar că această poezie e oarecum ascunsă, greu de identificat în “beţia de cuvinte” a imensei cărţi scrise de mine.

Desfiinţarea aceasta de care am avut parte e doar o scriere, venită în urma unei lecturări parţiale a unor poezii scrise de mine mai demult, primul sfert de carte (publicate recent). O scriere poate (şi un pic) reactivă, foarte dură, cum însuşi autorul ei o numeşte, şi deşi nu am vrut să cred că-i aşa, şi poate că în naivitatea mea (pe care mi-o recunosc) încă tind să cred că motivaţia criticii de care am avut parte e una obiectivă, care nu are nimic a face, spre exemplu, cu refuzul meu de a trimite dl. D. înainte de publicare materialul pe care l-am publicat până la urmă, fără să mă intereseze părerea lui, fără să îi permit să-l ciopârţească, să-l modifice sau aşeze după standarde superioare standardelor mele (la urma urmei e pierderea mea, el nu are nimic de pierdut, nimic de câştigat). La vremea aceea nu m-am gândit (silly me) că refuzul meu e unul arogant în ochii celuilalt care va influenţa scrierea despre care vorbesc. Dar poate că nu-i aşa…

Anumite impresii (corecte sau incorecte) influenţează foarte mult ceea ce urmează, şi bănuiesc că sunteţi de acord cu mine că de cele mai multe ori o anumită prejudecată, crescută în doar câteva secunde, în dreptul unei persoane, poate influenţa foarte mult judecăţile de după. Nu ştiu dacă aşa este în cazul de faţă sau nu, dar orgolii are fiecare…

Acum, întorcându-mă la calitatea artistică a scrierilor mele, eu însumi ştiu şi văd, cum am scris deja mai sus, că unele texte sunt slabe, seamănă prea mult uneori, alteori prea puţin cu ceea ce s-a scris cu destul de mulţi ani în urmă, de Blaga, Voiculescu, Nichita, Gyr, Ioanid, sau alţi poeţi de seamă ai literaturii româneşti, şi ei la vremea respectivă (să nu mă înţelegeţi greşit vă rog – nu am pretenţia de a mă pune în rândul lor, ci doar că se regăsesc în unele din textele mele ecouri, nuanţe asemănătoare cu ale lor) au scris poezie cu mult mai bună decât încercările mele. Aşa stând lucrurile nu mă mir prea tare de desfiinţarea textelor, de etichetarea lor altfel, şi scriu aici, în încercarea de a-mi apăra poezia, că am încercat să nu copiez stilul altora, scriind atât cât pot eu de bine, în manieră personală, tocmai spre a-mi forma un stil propriu, o manieră personală, de a nu încerca să plac nimănui decât încercării de a scrie poezie (atât cât înţeleg eu acest gen literar, atât cât îmi permite limbajul propriu), fără să-mi doresc titlul de poet pe nedrept, sau şi mai rău, unul care îşi înşeală cititorii, pretinzând că le oferă ceva ce nu este.  

Scrierile mele au limbaj artistic, au metafore originale, au imagini noi, au idee, iar dacă cineva zice că nu-i aşa înseamnă că nu vrea să vadă – iar cine vrea să se convingă, să citească şi să verifice – ceea ce le lipseşte este curăţarea de limbajul uzat de trecerea anilor – limbajul care s-a folosit în poezia scrisă acum câţiva zeci de ani, (nu întâmplător am ales ca motto la început de volum poezia Stil vetust – ştiu şi eu că nu mai suntem la început de secol XX) limbaj, sau părţi de limbaj care nu se mai potrivesc în contemporaneitate, după cum dezvoltă dl. D. într-o a doua scriere mai amplă.

Dacă din prisma elitei poetice de astăzi poezia mea nu se poate, sau cu greu se poate numi poezie, totuşi din prisma multelor poezii care se scriu astăzi, fie în mediul evanghelic minoritar, fie în cel majoritar, cartea mea nu se situează atât de jos. Sunt şi eu înscris pe diverse saituri de literatură şi poezie, tocmai ca să văd cine ce scrie. Caută să citesc poezie  contemporană de calitate tocmai ca să aflu care-i direcţia poeziei de astăzi. E drept că nu întotdeauna reuşesc să mă aliniez, dar aia nu înseamnă că nu încerc, sau că falimentez în întregime. Am citit şi eu cărţile domnului Barb, am fost la lansarea volumului Sabatul interior şi  Babilon (care după părerea dl. D. conţine poezie în adevăratul sens al cuvântului – nu sunt în competiţie cu dl. Barb şi nu neg calitatea artistică a poemelor lui), am citit mare parte din poezia lui Ionatan Piroşca, am făcut şi eu parte din grupul Yahoo “Cuvinte la Schimb” moderat de el, nu scriu şi nici nu vreau să scriu ca Costache Ioanid (deşi am fost influenţat de poezia scrisă de el), Traian Dorz sau alţi poeţi recitaţi în cercurile evanghelice. Dar nici nu este poezia mea ca poeziile adunat la greu pe saitul “Resurse Creştine” spre exemplu, acolo la rubrica poezie – ci am încercat mereu şi mereu să am parte de infuzie de artă, pentru ca ea să emane şi în încercările mele poetice, până spre originalitate.  Nu îmi compar poezia cu una mai proastă ca să ma simt bine, ci încerc să o compar cu adevărata poezie recunoscută de literatura de specialitate.

 Din anumite puncte de vedere, după anumite criterii (contemporane) multă din poezia mea e slăbuţă, însă din alte puncte de vedere şi după alte criterii, poezia mea e mai bună decât multă altă poezie.

 Da, îmi apăr poezia…

Închei cu motto-ul pus de Ionatan Piroşca volumului său de poezie „Ferestrele Împărăţiei”:poetry06_plakat-detail

„vine cântecul şi spune
îţi dau o literă numai cântă-mă
nu aşa ci din toate puterile hai cântă-mă
dar cine sunt eu cine sunt eu îi răspund

păi nu te doare
ba da”

potrivire

Standard

Nu vorbele în sine mă dor, ci adevărul lor.

pe partea mea de legământ nou

Standard
va durea când (o) vei lovi cu ciocanu’
nu ştiu din ce-i făcută piatra inimii mele
(şi nu ştiu) nici duhul ciocanului cuvintelor tale ce lemn are 
dar ştiu că dacă-n împietrire nu e modelare
e loc de zdrobire de sfăr’mări şi de doare
*
printre crăpăturile stâncii se vede chipul tău
sclipeşte ceva prin lumină
e focul pietrei preţioase ce-o scoţi la iveală ca un miner
tu faci într-un fel al tău
deşi eu nu prea înţeleg pe deplin
nici ce mă rog nici ce-ţi cer
*
tu cârmuiești inima mea cu dalta
sunt singurele hăţuri de care ascultă
e singura şcoală ce-i vine de leac
încăpățânării de stâncă
din nou îţi cer (c’ acolo eşti tu) şi aştept
n-o lovi tare loveşte-o încet

din nou înCerc

Standard

Ce durere-i plăcerea! Ce himeră!

Nu există durere!

Standard

…faptul că nu-i pot explica „lipsa” mă doare. 🙂

O mână spală pe alta

Standard
Nu există creştere fără schimbare
Nu există schimbare fără pierdere
Nu există pierdere fără durere!
***
Existând schimbare există creştere
Existând creştere există câștig
Existând câștig există bucurie!

locul unde-a fost cândva un cui

Standard
mi-a rămas inima piele şi os
ca o grimasă-n colţul zâmbetului ei
ca locul unde-a fost cândva un cui
cu un tablou în el
ca o valiză ce şi-a pierdut călătoria
şi singurul ei rost
*
găsită-i gara-n locul pierderii de tren
iar lungii paşi pierduţi s-au regăsit c-odihnă-n ei
în locul coacerii e vânt
îl văd stând printre pomi mereu pitit şi nevăzut
mereu altfel cu părul lui cel blond
şi prietenos
cu tocurile-nalte şi deschide
la lemn de măr şi la bătăi
*
pierdută foamea s-a găsit
sătul mi-e la-ndemână  să-nţeleg
cuvinte cum ar fi „`ndeajuns” „destul”
şi anii ce-s pierduţi se văd
în vasta-mpărăţie a unui pom
cu fala ei tronând pe cap
a verde crud…
*
privirile de ochi pierdute sunt
şi-n locul lor găsit un ochi intact
e gata să îşi piardă zi de zi
întreagă revărsarea ce nicicând
pierdută nu va ştii că s-a pierdut
*
când pierzi ceva câștigi un loc
găseşti când pierzi şi nu ştii c-ai găsit nici ce
un set ce-i nou nouţ de întrebări
ce s-au pierdut de fostul lor stăpân
şi-n locul gol ce şi-au găsit
pierdut eşti tu

printre balamalele zborului

Standard
– îngerul istoriei –

îngerul zboară înainte
cu spatele
străbate viitorul fără de întrerupere
întors mereu cu faţa
spre trecut
gelos pe minusurile mele
pe lipsa mea (de aripi)
pe setea mea
de cunoaștere
 
bătaia lui din aripi
aduce viitorul
mereu mai aproape
mereu mai viu
ca un răsărit de durere
ca uşile deschise
ale prezentului

amarul lucrului singur

Standard
ouăle-s rele
am încercat să le fac poezie şi n-au vrut
am încercat să le fac ceai şi n-au ieşit
le-am spart coaja şi şi-au stricat forma
iar deformarea le-am amestecat-o cu căpşuni
de le-a pălit culoarea obrajilor
*
la ce-mi trebuie mie răutatea lor
am uns albuşul cu nişte ulei
le-am lustruit gălbenuşu’ cu lingura
să le îndulcesc răutatea
le-am pudrat cu inocenţa făinei în zadar
*
le-am luat cu binişorul
le-am luat cu bătaia
le-am aruncat cu disperare în cuptor să le prăpădesc
să le dovedesc că există iadul bucătărie(i)
negat de îndărătnica lor răutate
*
după o vreme le-a rodit dulceaţa
într-o altă formă
în îmbrățișarea neprietenoasă
a contopirii şi-a focului
*
astăzi ezit când spun „ouăle-s rele”

riscul inimilor furate :)

Standard

„Mi-ai răpit inima iubito !”
…femeie, îţi spun de pe acuma că nu-i pe deplin sănătoasă…
din cand in cand mă (mai) doare.

una din dogmele vieţii

Standard

Crezi că poţi să ocoleşti durerea

crezi că o poţi călca în picioare s-o doară ?


Ea nu ne este ceva necesar

ea-i piatra pavată pe drumul nostru oval

chiar având lângă ea şi-altă piatră

pe-a Pământului roată.


Nu te poţi duce niciunde fără (de) ea

cum nu te poţi lipsi de o hartă printre ruinele sinelui

ea e lumina din întunerecul binelui

e cifra exactă dintr-o coordonată

e spiţa susţinătoare de roată.


Chiar dacă crezi că o poţi ocoli

o vei găsi în ocolul pe care îl faci

te va strânge ca şireturile pe-ncălţări

ca nasturii de la haina ce-o’mbraci.


Poţi crede ce vrei durerea rămâne o dogmă a vieţii

asemenea spinilor şi roadelor lor scaieţii !

între ce-am fost şi ce vom fi

Standard

tainic, miraculos, magic

între vremuri

între lume de materie şi-ntre lume fără trup

oscilăm

suntem la mijloc

prinşi între mijiri ce rup


rup din noi, din lipsa noastră

din tot ce-ar putea să fie

rup zerouri dintr-o cifră

smulg chiar pomul din hârtie …

despre carieră

Standard
sunt o piatră şi-un pietrar
sunt şi daltă şi granit
şi lovesc şi sunt lovit
de la flacără spre jar

sunt legat de alte pietre
şi sunt rupt prin dezlegare
orice crăpătură doare
şlefuirea creşte-n mine îmbinare

materialul meu e brut
forma-i inegală brută
piatra nu-i moale de lut
împietrirea mea nu-i mută

nu voi fi nicicând perfect
chiar de-am număr scris pe mine
Tu mă pui în locul drept
în mortarul de iubire ce mă ţine

sunt şi piatră şi pietrar
îmi dă colţul peste colţuri
flacăra mă arde-n jar
printre pietre fără flori printre bolţuri

Tu mă duci spre ce-o să fiu
carieră mult prea dură
piatră într-un zid ce-i viu
încă de granit şi zgură

izbeşte în privire

Standard

mă bat durerile în ochi izbeşte în privire răul

din pumni a mai rămas un ciot şi din înalt s-a scurs tot hăul


e inima burete de piatră îmbibată din care ies năvalnic fântânile izvoare

de unde năvăleşte atîta-nrâurare? de ciot de rău de sursă tocată şi sfărmată


din care negre valuri de umbră de pădure mai creşte floarea albă a speranţei

cine colac îşi creşte-n mîntuire?

ochii mă dor din cioturi – izbite de orbite, oglinda mă arată mă condamnă