Arhive pe etichete: dorinta

îngerul beţiv

Standard

uite-o stea căzătoare
zici tu

și-mpachetezi repede o dorință
cu pleoapele

mie mi se opresc camioane pe buze
camioane lungi de tăcere
nu claxonați, le strig,
nu claxonați!
aici e zonă rezidențială
dorm pruncii zâmbind
și toamna vine întotdeauna la vreme
aici se respectă locurile de parcare
și nu se aruncă aiurea
gunoaiele

nu-i stea căzătoare
zic eu

e un înger bețiv
care a depășit limita
de viteză

care ține între degete timpul
fumându-l

și aruncă cu nepăsare
scrumul pe geam

uite, vezi?
ori merge aiurea

cu spatele,
ori a aprins farurile

invers

începutul capătului de drum

Standard
„…şi nu vor mai tânji!”  – ai spus
iar eu am pornit în căutarea
locului despre care vorbeşti
însă nu pe jos
nici cu piciorul
ci stând…
într-o călătorie statică
aşa cum faci când citeşti
şi călătoreşti cu cel care călătoreşte
sau îţi plimbi degetul pe hartă
şi parcurgi distanţe imense
cu viteze ameţitoare 
fără să te clatini
fără să ameţeşti
fără să te cheltui
…(probabil că) nu voi ajunge
niciodată acolo…decât plecând

(august 2008)

regele foc al cunoaşterii

Standard
până-n jarul ce trebuie dus altei lumi
fără trebuie
ce ştiu eu ce prometeu te-a învăţat (deja) focul
ce-i jarul şi arderea, mistuirea cenuşă
dorul de-a arde de-a lungul munţilor
sacrii de-a lungul mormanelor de minute
clipite cu ochii închişi pe care încercăm să ne căţărăm
viaţa
te-ai născut ţinând în mână focul – cu jarul sub unghii
în joacă…
 
s-a picurat în tine focul de apă
cu tot cu era lui îngheţată contradictoriu
şi straniu
ce ştiu eu e reminişcenţa unei scântei veşnice
din erele unei memorii ce nu-mi aparţine
decât prin dăruire
şi mă veghează de parcă ar fi ultimul răsărit posibil
ultimul leagăn al scânteii
înainte de consumare
să-i poarte vântul unei priviri cenuşa pe braţe
ca pe pruncii unei poveşti încă nescrise
– imposibil de citit în întunericul nescrierii ei –
 
păr de foc cu crengile mâinilor prin el
cu pere inelare împodobire
să fie furate cândva de dincolo de gard
doar din dorinţa de a arde deodată şi simultan
cu fitilul faptei şi la lumina
strălucirii ei să ardă povestea
prin lemnul de soc al fluierului cu care scriu
prin deschiderea de soc a gurii cu care cânt
prin ochiul de soc al privirii cu care arunc mai departe
lumina de teamă a groazei de a o ţine doar pentru mine
prin tunelul de soc al misterului ce ne protejează
de cunoaşterea rece
 

…nu mă trezi la viaţă

Standard
în aburul oglinzii am văzut tot
ce-i lipsea…aproape tot
ca dup-un duş am şters cu mâna noaptea
aşezată peste oglinda clară a trezirii
 
nu, n-ar fi trebuit…
s-apeşi cu zgomot clanţa într-un text
ce mi-a sărit în ochi şi-acuma lăcrimez
că firul de nisip ca pe-un copil abandonat
acolo şi-a lăsat un pas
sau nu ştiu ce picior e-n prag
exact acolo pus în marginea trezirilor şi somn
 
lasă-mă-n visul meu… îmi tot şoptesc –
dovadă că sunt treaz şi calc uşor
pe cioburi de simţiri mai vechi
în cerc să caut drumul înapoi
către un vis ce-i mort şi îngropat
dar care tot visează învieri
 
visez că dorm şi nu ştiu că visez
nici că sunt treaz sau adormit  sau viu
sau plec sau înainte merg sau înapoi
de ce?
visam că n-o să mă trezesc
şi-acum visez că o s-adorm
ca să nu ştiu să simt sau să visez
ca să nu ştiu că tu mă poţi trezi
‘n-alt fel de vis
‘n-alt fel de zi
‘n-alt fel
 

prea târziu

Standard
rămâi!
nu nu veni
rămâi acolo-n lumea ta
că de-păşeşti prin fanta dintre noi
mă tem că lumile s-or contopi
se va vedea
întregul curcubeu va lumina pământul tot
îl va ploua pe cer
iar eu voi dispera
voi dispărea
să caut printre litere de fum
întregul jar ce-l înţeleg acum
nu nu veni
rămâi!
până şi gândul că tu poţi s-ajungi
e-un mod în care vii
în care eşti aici cu un alt trup
pe care şi să vreau nu pot să-l fac fâşii
nu pot sa-l rup
acuma c-ai venit…
rămâi!
 

a doua poartă

Standard

nu m-ai întrebat ce vreau… întreabă-mă ce vreau!

să deschizi a doua poartă a ochilor mei – asta vreau!

(şi mai vreau să văd cum (îmi) zici: capătă-ţi vederea!)

alt paradox: tânjirea

Standard

Tânjesc/ tânjim după tânjirile de altădată; cele de care vroiam să scăpăm la vremea după care tânjim acum.

Ce (alt) paradox mai e şi ăsta!? Parcă ăsta-i cuvântul care descrie cel mai bine viaţa. Cuvântu’ care-mi place cel mai mult cum o descrie. Însă nu poate fi doar un singur cuvânt, şi cu siguranţă şi paradoxul e paradoxal, nefiind niciodată în stare să desfacem toate cutiile în care e împachetat.

Facem poze câteodată, să „capturăm” fugarul prezent, poze la care rar ne uităm şi atunci când o facem, o facem fie că ne-a rugat cineva, fie că tânjim după posibilitatea de a scăpa de „acum” – acest acum după care o să tânjim altădată.

no place like nowhere

Standard

Cand eram, vroiam sa plec;…acum că-i aşa, vreau să fiu!

blesăd uichend :)

Standard

Cate cantece nu s-au scris despre „dorinţa” încă de pe luni a sosirii zilei de vineri. Cum scria pe cana de cafea/ceai ?: „Cand imi vine chefu’ de munca, caut un loc în care mă aşez  liniştit şi aştept să-mi treacă !”

Acum chiar să nu ai chef de muncă toată săptămana, nu e bine deloc, da’ tanjirea după „uichend” nu e reciproca, deci nu se exclud 🙂

Mă întrebam care-s motivele pentru care weekend-ul e blessed, adică bincuvantat, în varianta englezească.

Gaţi lucrul, iei pauză, faci altceva, schimbi activitaţile neapărat necesare, mai mergi in vizită unu pe la altu, la preteni, la rude, în oraş pe terasa X (fără ca minorii să aibă restricţie, nici motiv să aibă), te uiţi la TV, citeşti o carte (ce departe pe lista :)) sau stai şi te uiţi la 2 zile aproape goale şi te gandeşti oare cum să le umpli cel mai bine, ca la urmă să zici „ce weekend grozav.”

Stai cu familia (dacă stai), unii se mai duc şi la biserică duminică dimineaţa (cel puţin) şi dacă cumva Cuvantul pe care-l aud acolo îi deranjează, sau îi „jenează” se duc mai rar, ca „binecuvatarea” de acolo strică oarecum tipul de „uichend” pe care ni-l dorim.

Nu s-a gătat săptămana, abia acum în uichend începe ! 🙂

sub molia modei

Standard

Photo by Calatorru

nu vreau să slujesc

e ca şi cum m-aş îmbrăca demodat

din garderoba acestei dorinţe

umbra ei care mă stăpâneşte

umbra ei care mă veghează

ca o conectare între plusuri şi minusuri


tai rodul contopirii

trec lama cuţitului prin mijloc

şi leg de mine fiecare felie mâncând’o

slujesc dorinţei de a nu vrea sub zodia acestei dihotomii

care mă umbreşte cu marginea ei înfiptă-n lumina

ce-i urmează


nevrând să vreau le fac pe amândouă simultan

cum cresc îmbătrânind

şi neslujind la nimeni şi nimic mă angajez şi slugă şi stăpân

la o convingere ce e pe jumătate DA pe jumătate NU

un pom

cu rădăcina şi-n sus şi-n jos

care rodeşte numai într-un sens

un sens concret şi-un sens abstract

vărguţă de lemn :)

Standard

unde-i fermoarul lumii s-o deschid

întinsă ca şi broasca printre stele

târâtă spre disecţie şi spre vid

de revoluţia lumii paralele


unde-i fereastra lumii ca s-o sparg

s-aud cum cade-n cioburi pe podele

şi prin spărtura ei să văd cu drag

de unde-şi cresc misterele mistere


unde-i scrisoare lumii s-o citesc

să scot  din plic cutremur şi emoţie

istoria neamului meu omenesc

şi să-mi hrănesc urmaşii fără porţie


unde-i izvorul lumii ca să-l sorb

să mă înec de-atâta prospeţime

ajuns o deltă baltă şi un mort

să-mi pierd anonimatul în mulţime


unde-i destinul lumii să-l preschimb

cu-atingerea baghetei pe hârtie

să-i făuresc cuvintele la schimb

ca după moartea-i bruscă, să învie !

nu ajunge să vrei…

Standard

vezi conturul de pe ecran

potriveşte-te lui dacă poţi

sunt ca o viteză-n garaj

ce stă pe butuci fără roţi

între 2 nopţi

Standard

Visul pe care-l visăm ziua e chiar mai bun decât visul nopţii !

vreau ce nu vreau

Standard
Nu vreau să zic „mi-e dor” – aş recunoaşte
că ştiu ce eşti şi că am fost cu tine
gândind impresiile mi s-ar renaşte
şi din intenţii-aş învia ruine…
 
Nu vreau să zic „te ştiu” – ce socoteală:
aş aduna scăderea cu-nmulţirea
să fac din „te iubesc” doar o zicală
o nouă anglie plină de suspine – că au plecat
da’ n-au ajuns,
au roţile da’ nu mai sunt pe şine…
 
Nu vreau să zic „te vreau” – vinovăţia mi-ar fi
oglindă-n orice dimineaţă
din roua zilelor ce (v)or să vină,
din steaua nopţii lungă şi subţire
din vrerea ta de-ar curge vrerea-n mine
asemănarea ne-ar sclipi pe faţă…
 
Nu vreau să spun „aşa-i” – atâta vreme
cât evantai de gânduri se desface
contradictoriu faptelor în sine ce le-am
făcut făr’ să le pot desface
duminicile parcă-ţi dau dreptate,
apoi ţi-o iau şi-o readuc la mine…
 
Vreau ce nu vreau să fie pe  gătate
o ultimă felie dintr-o pâine
o fază de final peliculară
un azi rădăcinos către un mâine
 

vreme trece, vreme vine

Standard
Vine-o vreme când fiecare tre` să plece
Să lase casă, leagăn părintesc.
Să îşi întindă aripile
Să îşi ia zborul,
Să îşi asume riscul (nebunesc)
De a trăi prin propria putere,
De-a dărui din propriul avut,
Spre a simţii în piept acea plăcere
Privind în lume ca un nou născut,
Că-i e superior, măcar o clipă.
Că are-nţelepciune!
Şi nefiind decât un bob de praf,
Înţelepciunea cea de sus venită
Învinge forţa mării, şi-o subjugă
Iar forţa ei, în loc să îl distrugă
Îl poartă-n lumea largă,
Pas cu pas.
 
Vine-o vreme, trece-o vreme,
Şi alta-n locul ei răsare iar.
Iar in vârtejul clipei efemere
Învaţă ca să pleci când timpul cere,
Şi-nvaţă ca să stai când tre` să stai.
 
Privind la vremea ce mi-e dată mie,
Dorinţa ce in inimă găsesc
E să nu pierd acea înţelepciune;
De-a ştii când tre` să tac
De-a ştii când tre` să plec.
Şi tot ce-aleg, s-aleg cu bucurie
Căci ce-am ales rămâne neschimbat.
Şi clipa ce ma poartă să mă  crească
Când e să râd, să râd ca un copil,
Şi-atunci când e să lupt, să lupt ca un bărbat!

a trecut si Pastele la fel ca oricare alta zi, 
la fel ca vremea din care am plecat, 
vremea cand am scris cele de mai sus...
sau poate doar eu am trecut...