îngerul beţiv

uite-o stea căzătoare
zici tu
și-mpachetezi repede o dorință
cu pleoapele

mie mi se opresc camioane pe buze
camioane lungi de tăcere
nu claxonați, le strig,
nu claxonați!
aici e zonă rezidențială
dorm pruncii zâmbind
și toamna vine întotdeauna la vreme
aici se respectă locurile de parcare
și nu se aruncă aiurea
gunoaiele

nu-i stea căzătoare
zic eu
e un înger bețiv
care a depășit limita
de viteză
care ține între degete timpul
fumându-l
și aruncă cu nepăsare
scrumul pe geam

uite, vezi?
ori merge aiurea
cu spatele,
ori a aprins farurile
invers

Publicitate

începutul capătului de drum

„…şi nu vor mai tânji!”  – ai spus

iar eu am pornit în căutarea

locului despre care vorbeşti

însă nu pe jos

nici cu piciorul

ci stând…

într-o călătorie statică

aşa cum faci când citeşti

şi călătoreşti cu cel care călătoreşte

sau îţi plimbi degetul pe hartă

şi parcurgi distanţe imense

cu viteze ameţitoare 

fără să te clatini

fără să ameţeşti

fără să te cheltui

…(probabil că) nu voi ajunge

niciodată acolo…decât plecând

(august 2008)

regele foc al cunoaşterii

până-n jarul ce trebuie dus altei lumi

fără trebuie

ce ştiu eu ce prometeu te-a învăţat (deja) focul

ce-i jarul şi arderea, mistuirea cenuşă

dorul de-a arde de-a lungul munţilor

sacrii de-a lungul mormanelor de minute

clipite cu ochii închişi pe care încercăm să ne căţărăm

viaţa

te-ai născut ţinând în mână focul – cu jarul sub unghii

în joacă…

 

s-a picurat în tine focul de apă

cu tot cu era lui îngheţată contradictoriu

şi straniu

ce ştiu eu e reminişcenţa unei scântei veşnice

din erele unei memorii ce nu-mi aparţine

decât prin dăruire

şi mă veghează de parcă ar fi ultimul răsărit posibil

ultimul leagăn al scânteii

înainte de consumare

să-i poarte vântul unei priviri cenuşa pe braţe

ca pe pruncii unei poveşti încă nescrise

– imposibil de citit în întunericul nescrierii ei –

 

păr de foc cu crengile mâinilor prin el

cu pere inelare împodobire

să fie furate cândva de dincolo de gard

doar din dorinţa de a arde deodată şi simultan

cu fitilul faptei şi la lumina

strălucirii ei să ardă povestea

prin lemnul de soc al fluierului cu care scriu

prin deschiderea de soc a gurii cu care cânt

prin ochiul de soc al privirii cu care arunc mai departe

lumina de teamă a groazei de a o ţine doar pentru mine

prin tunelul de soc al misterului ce ne protejează

de cunoaşterea rece

 

…nu mă trezi la viaţă

în aburul oglinzii am văzut tot

ce-i lipsea…aproape tot

ca dup-un duş am şters cu mâna noaptea

aşezată peste oglinda clară a trezirii

 

nu, n-ar fi trebuit…

s-apeşi cu zgomot clanţa într-un text

ce mi-a sărit în ochi şi-acuma lăcrimez

că firul de nisip ca pe-un copil abandonat

acolo şi-a lăsat un pas

sau nu ştiu ce picior e-n prag

exact acolo pus în marginea trezirilor şi somn

 

lasă-mă-n visul meu… îmi tot şoptesc –

dovadă că sunt treaz şi calc uşor

pe cioburi de simţiri mai vechi

în cerc să caut drumul înapoi

către un vis ce-i mort şi îngropat

dar care tot visează învieri

 

visez că dorm şi nu ştiu că visez

nici că sunt treaz sau adormit  sau viu

sau plec sau înainte merg sau înapoi

de ce?

visam că n-o să mă trezesc

şi-acum visez că o s-adorm

ca să nu ştiu să simt sau să visez

ca să nu ştiu că tu mă poţi trezi

‘n-alt fel de vis

‘n-alt fel de zi

‘n-alt fel…

 

prea târziu

rămâi!

nu nu veni

rămâi acolo-n lumea ta

că de-păşeşti prin fanta dintre noi

mă tem că lumile s-or contopi

se va vedea

întregul curcubeu va lumina pământul tot

îl va ploua pe cer

iar eu voi dispera

voi dispărea

să caut printre litere de fum

întregul jar ce-l înţeleg acum

nu nu veni

rămâi!

…

până şi gândul că tu poţi s-ajungi

e-un mod în care vii

în care eşti aici cu un alt trup

pe care şi să vreau nu pot să-l fac fâşii

nu pot sa-l rup

acuma c-ai venit…

rămâi!

 

a doua poartă

nu m-ai întrebat ce vreau… întreabă-mă ce vreau!

să deschizi a doua poartă a ochilor mei – asta vreau!

(şi mai vreau să văd cum (îmi) zici: capătă-ţi vederea!)

alt paradox: tânjirea

Tânjesc/ tânjim după tânjirile de altădată; cele de care vroiam să scăpăm la vremea după care tânjim acum.

Ce (alt) paradox mai e şi ăsta!? Parcă ăsta-i cuvântul care descrie cel mai bine viaţa. Cuvântu’ care-mi place cel mai mult cum o descrie. Însă nu poate fi doar un singur cuvânt, şi cu siguranţă şi paradoxul e paradoxal, nefiind niciodată în stare să desfacem toate cutiile în care e împachetat.

Facem poze câteodată, să „capturăm” fugarul prezent, poze la care rar ne uităm şi atunci când o facem, o facem fie că ne-a rugat cineva, fie că tânjim după posibilitatea de a scăpa de „acum” – acest acum după care o să tânjim altădată.

no place like nowhere

Cand eram, vroiam sa plec;…acum că-i aşa, vreau să fiu!

blesăd uichend :)

Cate cantece nu s-au scris despre „dorinţa” încă de pe luni a sosirii zilei de vineri. Cum scria pe cana de cafea/ceai ?: „Cand imi vine chefu’ de munca, caut un loc în care mă aşez  liniştit şi aştept să-mi treacă !”

Acum chiar să nu ai chef de muncă toată săptămana, nu e bine deloc, da’ tanjirea după „uichend” nu e reciproca, deci nu se exclud 🙂

Mă întrebam care-s motivele pentru care weekend-ul e blessed, adică bincuvantat, în varianta englezească.

Gaţi lucrul, iei pauză, faci altceva, schimbi activitaţile neapărat necesare, mai mergi in vizită unu pe la altu, la preteni, la rude, în oraş pe terasa X (fără ca minorii să aibă restricţie, nici motiv să aibă), te uiţi la TV, citeşti o carte (ce departe pe lista :)) sau stai şi te uiţi la 2 zile aproape goale şi te gandeşti oare cum să le umpli cel mai bine, ca la urmă să zici „ce weekend grozav.”

Stai cu familia (dacă stai), unii se mai duc şi la biserică duminică dimineaţa (cel puţin) şi dacă cumva Cuvantul pe care-l aud acolo îi deranjează, sau îi „jenează” se duc mai rar, ca „binecuvatarea” de acolo strică oarecum tipul de „uichend” pe care ni-l dorim.

Nu s-a gătat săptămana, abia acum în uichend începe ! 🙂

sub molia modei

Photo by Calatorru

nu vreau să slujesc

e ca şi cum m-aş îmbrăca demodat

din garderoba acestei dorinţe

umbra ei care mă stăpâneşte

umbra ei care mă veghează

ca o conectare între plusuri şi minusuri

tai rodul contopirii

trec lama cuţitului prin mijloc

şi leg de mine fiecare felie mâncând’o

slujesc dorinţei de a nu vrea sub zodia acestei dihotomii

care mă umbreşte cu marginea ei înfiptă-n lumina

ce-i urmează

nevrând să vreau le fac pe amândouă simultan

cum cresc îmbătrânind

şi neslujind la nimeni şi nimic mă angajez şi slugă şi stăpân

la o convingere ce e pe jumătate DA pe jumătate NU

un pom

cu rădăcina şi-n sus şi-n jos

care rodeşte numai într-un sens

un sens concret şi-un sens abstract

vărguţă de lemn :)

unde-i fermoarul lumii s-o deschid

întinsă ca şi broasca printre stele

târâtă spre disecţie şi spre vid

de revoluţia lumii paralele

unde-i fereastra lumii ca s-o sparg

s-aud cum cade-n cioburi pe podele

şi prin spărtura ei să văd cu drag

de unde-şi cresc misterele mistere

unde-i scrisoare lumii s-o citesc

să scot  din plic cutremur şi emoţie

istoria neamului meu omenesc

şi să-mi hrănesc urmaşii fără porţie

unde-i izvorul lumii ca să-l sorb

să mă înec de-atâta prospeţime

ajuns o deltă baltă şi un mort

să-mi pierd anonimatul în mulţime

unde-i destinul lumii să-l preschimb

cu-atingerea baghetei pe hârtie

să-i făuresc cuvintele la schimb

ca după moartea-i bruscă, să învie !

nu ajunge să vrei…

vezi conturul de pe ecran

potriveşte-te lui dacă poţi

sunt ca o viteză-n garaj

ce stă pe butuci fără roţi

între 2 nopţi

Visul pe care-l visăm ziua e chiar mai bun decât visul nopţii !

vreau ce nu vreau

Nu vreau să zic „mi-e dor” – aş recunoaşte

că ştiu ce eşti şi că am fost cu tine

gândind impresiile mi s-ar renaşte

şi din intenţii-aş învia ruine…

 

Nu vreau să zic „te ştiu” – ce socoteală:

aş aduna scăderea cu-nmulţirea

să fac din „te iubesc” doar o zicală

o nouă anglie plină de suspine – că au plecat

da’ n-au ajuns,

au roţile da’ nu mai sunt pe şine…

 

Nu vreau să zic „te vreau” – vinovăţia mi-ar fi

oglindă-n orice dimineaţă

din roua zilelor ce (v)or să vină,

din steaua nopţii lungă şi subţire

din vrerea ta de-ar curge vrerea-n mine

asemănarea ne-ar sclipi pe faţă…

 

Nu vreau să spun „aşa-i” – atâta vreme

cât evantai de gânduri se desface

contradictoriu faptelor în sine ce le-am

făcut făr’ să le pot desface

duminicile parcă-ţi dau dreptate,

apoi ţi-o iau şi-o readuc la mine…

 

Vreau ce nu vreau să fie pe  gătate

o ultimă felie dintr-o pâine

o fază de final peliculară

un azi rădăcinos către un mâine

 

vreme trece, vreme vine

Vine-o vreme când fiecare tre` să plece

Să lase casă, leagăn părintesc.

Să îşi întindă aripile

Să îşi ia zborul,

Să îşi asume riscul (nebunesc)

De a trăi prin propria putere,

De-a dărui din propriul avut,

Spre a simţii în piept acea plăcere

Privind în lume ca un nou născut,

Că-i e superior, măcar o clipă.

Că are-nţelepciune!

Şi nefiind decât un bob de praf,

Înţelepciunea cea de sus venită

Învinge forţa mării, şi-o subjugă

Iar forţa ei, în loc să îl distrugă

Îl poartă-n lumea largă,

Pas cu pas.

Vine-o vreme, trece-o vreme,

Şi alta-n locul ei răsare iar.

Iar in vârtejul clipei efemere

Învaţă ca să pleci când timpul cere,

Şi-nvaţă ca să stai când tre` să stai.

Privind la vremea ce mi-e dată mie,

Dorinţa ce in inimă găsesc

E să nu pierd acea înţelepciune;

De-a ştii când tre` să tac

De-a ştii când tre` să plec.

Şi tot ce-aleg, s-aleg cu bucurie

Căci ce-am ales rămâne neschimbat.

Şi clipa ce ma poartă să mă  crească

Când e să râd, să râd ca un copil,

Şi-atunci când e să lupt, să lupt ca un bărbat!

a trecut si Pastele la fel ca oricare alta zi, 

la fel ca vremea din care am plecat, 

vremea cand am scris cele de mai sus...

sau poate doar eu am trecut...