Arhive pe etichete: destin

omeniRea noastră

Standard
o menire specială
omenire omenire
ţi-a fost dată în neştire
cu nemiluita
cum imensul ocean al timpului
îşi picură-n noi zi după zi
avutul: clipita
 
o menire specială
omenire omenire
ţi-a fost… şi îţi e sfială
cum te-adună şi te scoală zorii zilei
de când lumea şi pământul
cum ‘şi-adună înţelesu-n el
cuvântul
 
o menire specială
straturi straturi şi grădină
viaţă-mbălsămată-n vină
omenire omenire
tu pe umerii tăi falnici
porţi cu trudă în neştire
porţi închise şi deschise
porţi în tine o menire
 
o menire specială
oh menire cine cine?
şi-a pus ramuri de finic
înaintea ta pe drumuri
(cum i-au pus şi Lui un pic)
înaintea ta deschisă
o menire-ţi stă mereu
la picior de table sparte
muntele lui Dumnezeu
apogeu
 
Publicitate

vertizontal

Standard
e scurtă prea scurtă latura verticală
cade mereu când s-o sprijin de cer
printre nori printre aburi nu găseşte
nicio spetează nicio aripă
de pasăre cu ciocul înfipt
în gândurile veşnice ale Infinitului
sau Absolutului
 
de-ar fi aripă măcar
invizibilul nimic i-ar sprijini înălţimea
i-ar insufla zborul nicicând visând
orizontala vie ca pe un ideal ci ca pe-o realitate
de care se sprijină invizibil
ca pe-un început de vrej
sau o embrionară încrucişare între
nefiinţă şi creştere
 
„ia-ţi crucea şi urmează-mă !”
scârţâie poarta începuturilor sfârşite
de-o parte şi de alta
îi va creşte în cele urmă şi verticala
până la baterea-n cuie e o palmă
viaţa ce-o simţi apăsare pe umăr
e-un sunet:
sunetul potrivirii
între orizont şi înaltul moment în care 
urechea atinge sunetul şi-l contopeşte
în îmbrăţişare
 
naşterea aceasta din nou ce-i altceva
decât trecut şi viitor împreună
îmbrăţişat şi contopit volum
de roşu vertical şi Nichita orizontal
ce coboară din ceruri ochiul
pe treptele verticale ale privirii
 
(e-o cruce prea grea această vertizontală întâlnire)
 

eSau nu E

Standard
într-un timp neştiut al fiinţei cândva
legenda se destramă ca o mirişte-n flăcări
peste care privirile spectatorilor sunt beznă sau ploaie
sau mângâiere sau altceva par a fi
timp de o oră şi jumătate sau chiar mai bine
până când se aude din spate ceva:
un scâncet sau o monedă căzând sau o zgârietură de căzătură
pe podeaua logodită cu covorul roşu sau o altă culoare
izbitor de asemănătoare
*
crezi că ne pasă dacă înlăuntrul fiinţei tale se dau conflicte
sau altceva
se dau paşii-napoi sau gratis se dă pâinea regretului
crezi că ne pasă sa-ţi pasăm ţie da mai ales ţie păsarea aceasta
cu aripile rupte frânte lipsite de aripi care oricum
nu va mai putea sub nici o formă să te transforme în înger
sau în altceva sub altă formă
decât a ta?
şi mai ales da mai ales
crezi cumva?
într-un timp neştiut al fiinţei şi-n legendă
şi-n destrămare şi-n zgomot
şi mai ales în răspunsul la întrebare
în distanţa dintre bulbul de îndoială şi floare…
într-un viitor al trecutului
în uitat în schimbare?
*
…din faţă de pe podeaua logodită cu covorul roşu
sau o altă culoare se aude ceva:
un ecou de tăcere
un răspuns cu nodul în gât
o oglindă clonată şi-o căzătură
nişte cuvinte murite pe buze pe malul de gură
şi dorinţa ca cineva să întindă mâna şi să ia piatra sau bolovanul
sau altceva şi drept răspuns
oglindirii să-l dea
 
 

pariu pe tăcute

Standard

Copiii şi-au pregătit plasele… Fluturii încă nu ştiu lucrul acesta…

despre carieră

Standard
sunt o piatră şi-un pietrar
sunt şi daltă şi granit
şi lovesc şi sunt lovit
de la flacără spre jar

sunt legat de alte pietre
şi sunt rupt prin dezlegare
orice crăpătură doare
şlefuirea creşte-n mine îmbinare

materialul meu e brut
forma-i inegală brută
piatra nu-i moale de lut
împietrirea mea nu-i mută

nu voi fi nicicând perfect
chiar de-am număr scris pe mine
Tu mă pui în locul drept
în mortarul de iubire ce mă ţine

sunt şi piatră şi pietrar
îmi dă colţul peste colţuri
flacăra mă arde-n jar
printre pietre fără flori printre bolţuri

Tu mă duci spre ce-o să fiu
carieră mult prea dură
piatră într-un zid ce-i viu
încă de granit şi zgură

destinul unei vieţi trecătoare

Standard

stă nehotărârea în faţa alegerilor ca în faţa unui borcan cu creioane

şi deşi ştie pe care să-l ia

ar scrie cu toate deodată, pe rând,

cu răbdare


aşa îmi stau înainte simţirile toate gândirile luate cu împrumut

sau furate

şi vorbele în care le-mbrac: haine făcute cadou de-naintaşi

şi le-aş folosi pe toate deodată, pe rând, pe fiecare-n parte

fără să risipesc nici un gând


sunt vorbele nişte eprubete în care prind ideile gânduri

ce simt eu sau altul

eprubete pe care mi le îndes în mână şi-n ochi

clătinând din cap să văd ce se-ntâmplă

să văd cum se-negresc când le torn peste altele

sau sfârâie cu abur, cu fum

imediat ce una peste alta le pun şi le spun


trăim cu mâncare

cu frageda sau aţoasa carne a vorbelor

în laboratorul acesta cosmic ascuns când prin bucătărie

când după pomii de pe alee

ce nu sunt altceva decât o reţetă a cuvintelor ce stau laolaltă

cuvântul coajă lângă cuvântul miez

cuvântul frunză lângă vorba verde

cuvântul crengii lângă cuvântul trunchi


însă pomul nu cunoaşte cuvântul pom

el e în eprubeta gândirii noastre ce se oglindeşte

în şirul aleii


e atâta nehotărâre în faţa alegerii

ca mâna întinsă spre borcanul arici de creioane

fără ca ele să ştie limba noastră, cuvântul creion, scriere sau robie

destinul vieţii lor trecătoare

destin ales

Standard

Spărturile din zid au fost candva cărămizile ce zac aruncate ‘ntr-o groapă – o prematură înmormantare a apărării; ele care se susţineau reciproc, înălţand din umăr în umăr stindardul victoriei, victorie ce-şi plange acum istoria trecută şi viitorul ce l-ar fi putut avea şi n-a ajuns-o…

n-a mai ajuns-o…

pentru că nişte cărămizi au plecat şi au lăsat în locul lor mai mult decat nimic: victoria celorlalţi.