o menire specială omenire omenire ţi-a fost dată în neştire cu nemiluita cum imensul ocean al timpului îşi picură-n noi zi după zi avutul: clipita o menire specială omenire omenire ţi-a fost… şi îţi e sfială cum te-adună şi te scoală zorii zilei de când lumea şi pământul cum ‘şi-adună înţelesu-n el cuvântul o menire specială straturi straturi şi grădină viaţă-mbălsămată-n vină omenire omenire tu pe umerii tăi falnici porţi cu trudă în neştire porţi închise şi deschise porţi în tine o menire o menire specială oh menire cine cine? şi-a pus ramuri de finic înaintea ta pe drumuri (cum i-au pus şi Lui un pic) înaintea ta deschisă o menire-ţi stă mereu la picior de table sparte muntele lui Dumnezeu apogeu
Arhive pe etichete: destin
vertizontal
e scurtă prea scurtă latura verticală cade mereu când s-o sprijin de cer printre nori printre aburi nu găseşte nicio spetează nicio aripă de pasăre cu ciocul înfipt în gândurile veşnice ale Infinitului sau Absolutului de-ar fi aripă măcar invizibilul nimic i-ar sprijini înălţimea i-ar insufla zborul nicicând visând orizontala vie ca pe un ideal ci ca pe-o realitate de care se sprijină invizibil ca pe-un început de vrej sau o embrionară încrucişare între nefiinţă şi creştere „ia-ţi crucea şi urmează-mă !” scârţâie poarta începuturilor sfârşite de-o parte şi de alta îi va creşte în cele urmă şi verticala până la baterea-n cuie e o palmă viaţa ce-o simţi apăsare pe umăr e-un sunet: sunetul potrivirii între orizont şi înaltul moment în care urechea atinge sunetul şi-l contopeşte în îmbrăţişare naşterea aceasta din nou ce-i altceva decât trecut şi viitor împreună îmbrăţişat şi contopit volum de roşu vertical şi Nichita orizontal ce coboară din ceruri ochiul pe treptele verticale ale privirii (e-o cruce prea grea această vertizontală întâlnire)
eSau nu E
într-un timp neştiut al fiinţei cândva legenda se destramă ca o mirişte-n flăcări peste care privirile spectatorilor sunt beznă sau ploaie sau mângâiere sau altceva par a fi timp de o oră şi jumătate sau chiar mai bine până când se aude din spate ceva: un scâncet sau o monedă căzând sau o zgârietură de căzătură pe podeaua logodită cu covorul roşu sau o altă culoare izbitor de asemănătoare * crezi că ne pasă dacă înlăuntrul fiinţei tale se dau conflicte sau altceva se dau paşii-napoi sau gratis se dă pâinea regretului crezi că ne pasă sa-ţi pasăm ţie da mai ales ţie păsarea aceasta cu aripile rupte frânte lipsite de aripi care oricum nu va mai putea sub nici o formă să te transforme în înger sau în altceva sub altă formă decât a ta? şi mai ales da mai ales crezi cumva? într-un timp neştiut al fiinţei şi-n legendă şi-n destrămare şi-n zgomot şi mai ales în răspunsul la întrebare în distanţa dintre bulbul de îndoială şi floare… într-un viitor al trecutului în uitat în schimbare? * …din faţă de pe podeaua logodită cu covorul roşu sau o altă culoare se aude ceva: un ecou de tăcere un răspuns cu nodul în gât o oglindă clonată şi-o căzătură nişte cuvinte murite pe buze pe malul de gură şi dorinţa ca cineva să întindă mâna şi să ia piatra sau bolovanul sau altceva şi drept răspuns oglindirii să-l dea
pariu pe tăcute
Copiii şi-au pregătit plasele… Fluturii încă nu ştiu lucrul acesta…
despre carieră
sunt o piatră şi-un pietrar sunt şi daltă şi granit şi lovesc şi sunt lovit de la flacără spre jar
sunt legat de alte pietre şi sunt rupt prin dezlegare orice crăpătură doare şlefuirea creşte-n mine îmbinare
materialul meu e brut forma-i inegală brută piatra nu-i moale de lut împietrirea mea nu-i mută
nu voi fi nicicând perfect chiar de-am număr scris pe mine Tu mă pui în locul drept în mortarul de iubire ce mă ţine
sunt şi piatră şi pietrar îmi dă colţul peste colţuri flacăra mă arde-n jar printre pietre fără flori printre bolţuri
Tu mă duci spre ce-o să fiu carieră mult prea dură piatră într-un zid ce-i viu încă de granit şi zgură
destinul unei vieţi trecătoare
stă nehotărârea în faţa alegerilor ca în faţa unui borcan cu creioane
şi deşi ştie pe care să-l ia
ar scrie cu toate deodată, pe rând,
cu răbdare
aşa îmi stau înainte simţirile toate gândirile luate cu împrumut
sau furate
şi vorbele în care le-mbrac: haine făcute cadou de-naintaşi
şi le-aş folosi pe toate deodată, pe rând, pe fiecare-n parte
fără să risipesc nici un gând
sunt vorbele nişte eprubete în care prind ideile gânduri
ce simt eu sau altul
eprubete pe care mi le îndes în mână şi-n ochi
clătinând din cap să văd ce se-ntâmplă
să văd cum se-negresc când le torn peste altele
sau sfârâie cu abur, cu fum
imediat ce una peste alta le pun şi le spun
trăim cu mâncare
cu frageda sau aţoasa carne a vorbelor
în laboratorul acesta cosmic ascuns când prin bucătărie
când după pomii de pe alee
ce nu sunt altceva decât o reţetă a cuvintelor ce stau laolaltă
cuvântul coajă lângă cuvântul miez
cuvântul frunză lângă vorba verde
cuvântul crengii lângă cuvântul trunchi
însă pomul nu cunoaşte cuvântul pom
el e în eprubeta gândirii noastre ce se oglindeşte
în şirul aleii
e atâta nehotărâre în faţa alegerii
ca mâna întinsă spre borcanul arici de creioane
fără ca ele să ştie limba noastră, cuvântul creion, scriere sau robie
destinul vieţii lor trecătoare
destin ales
Spărturile din zid au fost candva cărămizile ce zac aruncate ‘ntr-o groapă – o prematură înmormantare a apărării; ele care se susţineau reciproc, înălţand din umăr în umăr stindardul victoriei, victorie ce-şi plange acum istoria trecută şi viitorul ce l-ar fi putut avea şi n-a ajuns-o…
n-a mai ajuns-o…
pentru că nişte cărămizi au plecat şi au lăsat în locul lor mai mult decat nimic: victoria celorlalţi.