Arhive pe etichete: crestinism

fantasticul psalm

Standard
psalmul ăsta-i fantastic mi se pare atât de bogat de frumos
de proaspăt-de-nou-de-autentic
de bun (la) gust ca merele ionatane ca sunetul ce-l face muşcătura…
şi-s gelos pe „răspicările lui de simţiri”
pe iubirile lui de pe firul „deşir”
şi încep să încep terminând neîncetat
ce a-nceput ca să facă să fac…
n-o să ştiu ce oglindă de lac purpuriu
se va-ntinde între malul lui „scriu” şi-„o să fiu”

să te sorb cu urechea mereu
cum în scrisul tăcut stă ascuns Dumnezeu
să te beau ca lectura unui fund de pahar
cum dimineţile-n răsărituri dispar
şi mereu să te-aduc înapoi
conjugându-mă-ntruna cu-mpărţirea la doi
să mă scald în nimicul de-a fi
în nisipul de zile cu aripile vii
gândul vrabie în soarele tău răsfirat
ca un cer să se (a)bată-ntrupat
să cânte mister
şă aducă-napoi primăverile cuib
sub streaşina-ngustă a tuturor şi-a oricui…

să fie un altfel de-a vorbi de-a cânta
să ne-ajungă ciupirea cu acorduri de stea
să ne-ntâmpine răsturnările cu întorsu’ pe dos
până n-om mai putea să mai ştim ce am fost
şi uitate cărările vechi
s-ascultăm cu privirea să privim pe urechi

să traducem vorbirea-ntre noi
cu-nţelesuri mai acuma mai noi
să uităm înţelesul lui „eu”
cum se scurge în ramuri firul de tei
şi se-mparte Divinul la Trei
înfipţi cu picioarele pe Pământ să ne revenim
cu capul ascuns sus în cer
ca struţul speriat
să trăim timpul tot acum imediat…

vorbele rame de ochelari sparţi
strânse de mână ca filele-n cărţi
să ne-adune în privirile Lui
tablou de trăit de-admirat
sub atârnarea făcută de cui
să sfârșim psalmul (cel) vechi
plantat în uitare şi-n terminat
şi să-ncepem un altul acum imediat…
 

plăteşti acum sau după?

Standard
e bun jugul Meu sarcina Mea uşoară
oricum o să faci bătături oricum o să plăteşti
oricum o să te doară…
de ce să te-nhami la un (alt) jug în care vei orbi
tot aruncand privirile’ntr-o parte  (peste umăr) ‘nainte
asemenea vorbelor şi privirea mai spune altceva cu păreri
sau mai minte

vrei o povară doar pentru tine să ai sentimentul posesiunii…
hamurile lor nu-s hamurile Mele
cantarul e înşelător busola dereglată
în jugul Meu şi-n hamurile Mele mai e o persoană legată

în încercare în lepădare îşi lovesc încercătorii inima’n ceafă
de parcă te poţi dezbrăca de piele
dintr-un jug în alt jug
dintr-0’ncăpere în altă’ncăpere

te poţi aşeza în fiece parte
fontul nu contează prea mult
nu-i de lemn nici din aur sau schele
e uşor jugul Meu şi e bun
în faţa lui de faţadă stă viaţa de zi cu zi
ca urechea s’o prindă ochiul s’o creadă
fără nici un fel de jujeu la vedere…

– totuşi oamenii se plang că abia de mai pot să îndure
pe grumazul lor întreaga pădure –

furăciune

Standard
să iau de-mprumut, să fur de-a „dreptul” să-mi însuşesc
conectat la cer cumva cu genunchii infipţi în podea
să iau de dincolo putere putere ce nu-mi aparține
să o jefuiesc s-o fac s-o simt prin vene cumva
*
fărâmiturile astea puține să le-nmulțească coșurile-n ele
că vine seara cina-n care lumea se mănâncă pe sine
și-orice străin se cade la mine acasă
să se simtă primit primit să fie bine
*
îmi încearcă inima o bătaie – știi ca atunci când știi că furi-
presimt o hoție mai mare pe care nu o pot face a mea
nu-i de împrumut și nici de vânzare
nu încape-n cămări și-n hambare
ea există s-o iubesc nespus lipsită de-ndoieli
și de-ntrebare
*
crăpate sunt temeliile toate arterele toate în inimi
cineva a furat frunzele de smochin și-a lăsat privirea deschisă
deșteaptă-n mine o fântână izvor cu brațele pline
să curgă prin degete  peste vorbe-n afară
o apă ce nu e a mea ce nu e furată ce-i lipsită de seară
să izvorască din ea… timpul de „iară”

cum te cheamă ?

Standard
vino! zice glasul ce cheamă
neapărutul apare se întrupează neîntruparea şi ca şi cum ar fi
vine ceea ce nu există
începând să existe venind

sub stejarii din Mamre îşi scrie Avraam poezia pe-nvelitoarea cortului
în care ca şi cum ar fi a pus lucrurile care nu sunt primite
de la Cel ce are un astfel de obicei
de la Cel ce se cheamă singur şi-n uterul vorbelor Lui leagănă totul

e-un fel de înviere venirea şi-un fel de explozie chemarea
ca răsăritul unei dimineţi ca naşterea ei din uterul nopţii

cum te cheamă? zice întrebarea dătătoare de viaţă
şi-n timp ce-mi spun numele prind contur – un timp în care
clipitele îşi descoperă numele – află cum le cheamă şi cine

Dumnezeu numeşte tot ce nu e, şi-n momentul în care o face
apare momentul, istoria, pomii, Mamre şi Avraam scriind poezie
despre chemarea ce l-a făcut să fie
despre infinitul stelelor şi fiul ce doarme liniştit în cort învelit
în chemarea unui berbece, a unei întoarceri de cap
a unei deschideri de ochi

„cum te cheamă ?” îl cheamă Dumnezeu printre frunzele pomului
ca p-un fruct chemat de toamnă
„Doi de aa” răspunde Avraam… apoi adăugă „şi Tu!”