binoculară conversație între ochi şi privire prin râul ei se scurge lumea în delta dintre coaste lumea în care ideea de lume este mai mare decât lumea însăși (toate râurile se varsă în mare şi marea tot nu se umple) respiră evaporându-se prin plămânii pielii binoculară conversație între trup şi lucruri când dintr-o parte în cealaltă când necurmat şi fără de oprire deopotrivă de amplu…
sau, hârtie fără vorbe… Tu nu-ţi răsteşti cuvintele în mine ele nu emană-n afară din contră mi-s reci şi străine ca nişte mâini îngheţate în noaptea geroasă lipsită de vară câteva adunate răzleţe timide mă privesc speriate (strânse de mine) şi nu ştiu se tem de ce-o să păţească se-ntreabă de-n sufletul meu vor fi într-o teminţă sau le va fi cald confortabil şi bine nu-s soare cu raze cuvintele Tale ci bulgări de jar ce-mi ard amprenta privirii de n-ar fi de piatră inima mea s-ar aprinde şi-ar arde întreg rotocolul uimirii mă mir dar nu miracolul lor mă uimeşte paradisul de apă nu-şi găseşte plăcerea în peşte ci invers total diferit şi pe dos cum nu-şi găseşte drumul desfătarea în mersul pe jos…
din ochiul meu stâng şi din ochiul meu drept cum făceam mai demult cu băţul, ligheanul şi boabele încercând să prind vrăbii sau porumbei din ochiul meu drept şi din ochiul meu stâng am făcut o capcană legată cu zâmbet să prind cumva zborul din privirea ta în deschiderea ochilor mei
la gandul ca pot fi muşcat de un şarpe
n-am mai dăramat zidul
n-am sters paienjenii de teama plasei lor
mi-am lasat ruinele in ruină
la gandul că voi întalni brusc o aşchie
sărită chiar atunci din buştean
am lăsat pădurea în pace
am înrudit securea-n rugină
iar zilele le-am transformat în an…
la gandul că se va toci fierul
n-am rupt eticheta din şnur;
citisem candva povestea puterii-ndoite
şi m-am oprit făr’ a afla
că nu puterea-ndoită-i soluţia
o ascuţire scurtă-i ajungea …
eu: ar fi fost ce este 
o imbinare a capitolului precedent cu cel de acum
ganduri si ganduri
ea: Domnule Callator, unde se duc toate gandurile atunci cand nu mai au loc in minte?
eu: foarte interesanta intrebarea ta. unde se duc cand nu mai au loc? poi probabil ca sunt mai multe raspunsuri. ori asteapta sa le impartasim cu cineva, sa dam si altora din ele, sau sa le notam undeva, doar asa ca sa nu ne chinuim sa le tinem Minte, sau poate ca zambesc stiind ca una din binecuvantarile vietii e uitarea…macar de dragul locului in minte, in noi, in suflet (cateodata)
ea: Dar gandurile se supara vreodata ca le alungam sau ca s-au inventat cuvintele ca sa le tinem ascunse?
eu: banuiesc ca nu. au si ele o modalitate de a se face auzite, vazute, strigate, gesticulate… nu stiu de fapt, asta/i adevarul
ea: dar cand trimitem ganduri si nu ajung la destinatie?
eu: inseamna ca se pierd pe drum, se ratacesc cum ar veni…
ea: Dar cu gandurile care ne urmaresc toata viata ce facem?
eu: deci tu pui intrebari si eu imi dau cu parerea
pe alea poate ca ar fi bine sa le bagam in seama, ca daca se tin asa de noi, scai cum se zice, se tin ele dintr/o pricina oarecare, nu?
ea: dar gandurile secrete, raman secrete toata viata?
eu: nu, desigur ca nu. in primul rand pentru ca pentru noi nu mai sunt secrete, noi le cunoastem doar ca nu le dam glas, nu le dam pasta (de pix) si le tinem acolo pe rafturile sufletului, alea la care nu are acces oricine.
apoi le mai cunoaste si “prietenul nostru cosmic” – indiferent cat de ascunse in suflet sunt rafturile alea, si apoi spunem noi cateceva din cele pe care nu vrem sa le spunem, da spunem asa prin privire, prin gest, prin zambet sau strambet.
asa ca ele sunt secrete (gandurile) da nu fata de toti si toate si nu tot timpul si nu in aceeasi masura – zic eu apoi daca zic bine sau rau…te las pe tine si pe altii sa judecati
ea: dar gandurile pot sa raneasca, atunci cand nu prind viata prin cuvinte?
eu: tind sa cred ca da. pentru ca daca nu le glasuieste nimeni, ranesc acele ganduri ce se nasc in celalalt, asa nascute din tacere, din neglasuire
intrebare: dupa ce terminam sirul de intrebari si pareri (monumentul intrebarilor ce se varsa aici pic cu pic), pot sa adun totul intr/un post?
ea: pai…cum sa iti spun domnule ruben calator…nu stiu cand se termina. dar, da, poti sa te aduni intr/un post, caci pe mine nu ai cum ma strage de pe aici…Postul asta chiar m-ar bucura. Am si eu o amprenta pe undeva…cred…Auzi? Dar cand gandurile se indragostesc de gandurile altcuiva, cum fac sa-si vorbeasca? pleaca in delegatie prin vise?
eu: amprentele se pot folosi si ca dovezi nu? (eliberatoare sau incriminante )
2 intrebari deci. hmm, nevoie de lamuriri!
cum fac sa/si vorbeasca gandurile sau persoanele ce poseda (nasc) acele ganduri? – vezi folosesc cea mai faina si mai usora metoda de a raspunde la o intrebare, raspund cu alta intrebare
banuiesc ca si de data asta sunt mai multe variante. ce face cineva indragostit? fie tace si asteapta un semn de la celalalt, sau ca celalalt sa vorbeasca primul, fie se duce si spune ce are pe suflet, ce simt ce gandeste, nu?
cateodata indragostitii nu au nevoie de cuvinte pentru asi vorbi, le ajunge o strangere de mana, o privire, un zambet, sau simpla prezenta a celuilalt. gandurile au si ele un rol aci, chiar daca nu se inteleg totdeauna bine, sau nu se inteleg deloc cu sentimentele
delegatie prin vise? vise cu ochii deschisi, vise cu ochii inchisi? li se plateste diurna?… hai ca deja o iau pe aratura cum s/ar zice. nu stiu cum e cu delegatia, chiar nu stiu. nici macar cu parerea nu/mi pot da…
tu ce gandesti despre ganduri?
ce ai intreba si ce ai raspunde?
se poate să rămanem fără subiect de conversaţie?
nu mai ştiu cine a scris pentru ca eu să citesc şi să ţin minte: „oamenii care nu au secrete unii faţă de alţii nu vor căuta niciodată subiecte de conversaţie. ei vorbesc din adancul inimii lor, spun mereu ceea ce gandesc”
A sau F?
true or false?
f, f şi v (tot, de până acum :))
Tendinţa de a ne reîntoarce la lucrurile simple şi primordinale, tendinţă ce se zice că o avem cu toţii, mă găseşte mereu în noapte, în acea rămăşiţă din noaptea aceea de la început când peste lumea care nu exista încă şi peste apele fără de valuri era şi domnea întunericul. De atunci multe s-au schimbat. Lumina a dat cu băţu-n baltă, ascultătoare. Au început să se învârtă stelele în jurul sorilor, iar sorii toţi în jurul stelelor.
După ce urmaşii lui Cain au dat din greşeală peste o bucată de aramă şi cu unghiile murdare după scormonirea pământului, au tras într-o parte şi alta de mica lor comoară, neştiind că descoperă sârma de cupru, ecoul muzicii lor a ajuns până la noi. Îngerii cântă fără sârme de cupru. Urmaşii nu avea de unde ştii asta, aşa că din gelozie au cântat şi ei cum au ştiut mai bine.
Am vrut să scriu un gând şi mă trezesc că scriu altul. Unii scriu fără să se mai trezească. E treaba mea să judec oare cum scriu ei? Şi dacă ei dorm şi scriu, iar alţii dorm şi sforăie, înseamnă că dreptul de a sta treaz şi a scrie se acordă dreptacilor. Stângacii sunt şi ei talentaţi în felul lor. Unii copii pe plajă, neglijenţi cu lumina, precupaţi de nisip şi meduze, caută sutiene pe care să le omoare: o crimă fără premeditare. Alţii, cu câţiva ani mai mari, care au trecut de acel nivel al omorului, consideră gândul o preocupare suficient de potrivită pentru nişte copii ce numesc câteva grămăjoare aşezate cu lopăţica, castele de nisip.
– Nu-i bine să omori meduzele, zice unul din ei.
– De ce, înteabă o fetiţă cu codiţe blonde?
– Meduzele sunt şi ele oameni, în felul lor, răspunde cu gravitate micul gânditor, adăugând castelului încă un turn după forma unei mici găletuţe.
Mai încolo se joacă alţi copii însă nu reuşesc să prind simpla şi plăcuta lor conversaţie……, …, mă văd nevoit să pun puncte puncte…un timp de respiro, o pauză pentru a face legătura între cuvintele care sar de la o idee la alta, fără să aibă în aparenţă nici un fel de legătură între ele.
Un scriitor român plecat în Suedia spunea că cel mai mult îi place să scrie în cafenele, în localuri în care nu muzica radioului sau a CD-playerului umple atmosfera ci forfotul oamenilor, conversaţiile lor care se suprapun şi se acoperă una pe alta, făcând ca nici una să nu se înteleagă decât de cei ce o poartă, de parcă ar vrea să se protejeze. Eu am găsit locul în care îmi place să scriu. De fapt sunt două locuri care se exclud şi se completează unul pe altul. Primul e noaptea iar celălalt e biserica, făclia adevărului, stâlpul şi temelia lui. Dacă ideile poartă cu ele inconsecvenţa mea, lipsa mea de statornicie în gânduri şi relatări, e doar pentru a arăta cât de diferite sunt momentele vieţii. Cât de multe tonuri folosim când vorbim, şi cât de consecvent sunt eu de a prelua aceste tonuri când scriu. Trecut şi viitor este-n sufletul meu. N-am acelaşi suflet ca şi Eminovici, însă constat că am chiriaşi asemănători. Mereu împreună. Mereu în competiţie. Mereu rostogolindu-se şi născându-se reciproc.
Trăgând de bucata aceea de cupru, sălbaticii au descoperit instrumentele cu coarde sau au iniţiat războiul. Nu pun semnul întrebării pentru că m-am plictisit să tot pun întrebări, şi e mai mult o afirmaţie decât o întrebare. Inconsecvenţa mea în idei poartă în cârcă consecvenţa mea în inconsecvenţă. Sunt şi un războinic şi un meşteşugar. De fiecare dată în timpul războiului, fierarul are mult de lucru. Cântă pe toba lui cu ciocanul la fel cum eu cânt pe toba mea cu creionul, sau uneori cu vârfurile degetelor. Aşa e muzica. Are cânt, da da, cânt părţi lungi si complicate, ca cele pe care le-am cântat mai la început, când mai mici şi mai scurte ca cele de acum. Fără primele, ar fi doar cele din urmă, iar fără acestea din urmă, ar lipsi începutul.
Fereastra, foile şi viaţa … alte ferestre, alte foi
călătorru' 