până-n jarul ce trebuie dus altei lumi fără trebuie ce ştiu eu ce prometeu te-a învăţat (deja) foculce-i jarul şi arderea, mistuirea cenuşădorul de-a arde de-a lungul munţilorsacrii de-a lungul mormanelor de minuteclipite cu ochii închişi pe care încercăm să ne căţărămviaţate-ai născut ţinând în mână focul – cu jarul sub unghiiîn joacă…s-a picurat în tine focul de apă cu tot cu era lui îngheţată contradictoriuşi straniuce ştiu eu e reminişcenţa unei scântei veşnicedin erele unei memorii ce nu-mi aparţine decât prin dăruireşi mă veghează de parcă ar fi ultimul răsărit posibil ultimul leagăn al scânteiiînainte de consumare să-i poarte vântul unei priviri cenuşa pe braţeca pe pruncii unei poveşti încă nescrise – imposibil de citit în întunericul nescrierii ei –păr de foc cu crengile mâinilor prin elcu pere inelare împodobiresă fie furate cândva de dincolo de garddoar din dorinţa de a arde deodată şi simultancu fitilul faptei şi la lumina strălucirii ei să ardă povesteaprin lemnul de soc al fluierului cu care scriu prin deschiderea de soc a gurii cu care cânt prin ochiul de soc al privirii cu care arunc mai departelumina de teamă a groazei de a o ţine doar pentru mineprin tunelul de soc al misterului ce ne protejează de cunoaşterea rece
amarnic surâde înserarea peste pocalul zâmbitor în delir căzută pe gânduri în adâncul ei marea îşi aruncă valurile spre ţărm – elixir şi culege spumoasa licoare sandalele supuse sub paşi pe ţărmul nepăsător stăpân peste mare ce i se-aşează pătimaşă sub paşi elixirul ei spumoasa-i dorinţă li se-aşează-nainte covorplimbărilor lor prin nisipul fierbinte vorbelor râsetelor sclipirii din ochi ce aprinde până-n inimi fior surâde amarnic cu lacrima mare pocalul robit de mersul rotundorizontu’ i se-ntinde-nainte iubirea-i rămâne străinăşi-atunci se aruncă spre zoridezlănţuindu-şi pasiunea arzând
călătorru' 