Se pare că toate „atârnă”

Solomon deşteptul…neeey…urma să zic că aşa constata el, că „toate atârnă”, însă mă tem că aşa a ieşit traducerea din evreieşte în româneşte… şi na, cum orice traducere este o interpretare, mai mult sau mai puţin poetică, eu o găsesc pe asta de aici poetică destul…ceea ce mă face să mă opresc puţin în dreptul ei.

Dacă ar fi tradus traducătorul cu „toate depind” n-ar mai fi apărut acolo în minte „firul” acela pe care-l sugerează atârnarea… „depinderea”fiind mai puţin vizuală. Nici nu ştiu ce să-mi imaginez când aud cuvânt „a depinde”, însă acolo în minte lucrurile se mişcă mult mai uşor şi mai repede în cazul „atârnării”.

Toate atârnă. Aşa se face că lanţul constatărilor creşte, există, fiinţează din verigă în verigă. Nu întotdeauna cei iuţi aleargă, nici cei viteji nu câştigă întotdeauna războiul, nici cei pricepuţi nu trag folos maxim din priceperea lor, ci toate atârnă de un fir de două fire, cine mai ştie cum sunt ele împletite. Poate ca două fire îmbrăţişate care se încolăcesc unul după altul şi se contopesc oarecum într-un singur fir, sau poate că sunt aşa ca ţeava cu aerul ce-o străbate, şi prin aer străbate legea gravităţii…nevăzută şi foarte puternică până într-un oarecare punct al ei. Sau poate cele două fire de care atârnă totul sunt precum sufletul şi trupul, unul îl locuieşte pe celălalt, altul îl învăluie pe celălalt şi împreună formează un întreg.

Să atârne toate doar de vreme? Adică de firul timpului…
Să atârne toate doar de împrejurări? Adică de firul circumstanţelor…

Nu ştiu să descriu exact ce şi cum, dar se pare că e încă valabilă vechea constatare că toate atârnă mereu…de ambele fire.

Publicitate

cu ochii (s)p(r)e stradă

se izbesc oamenii de amândouă malurile

de ambele maluri de stradă

sunt singur

şi mă înec în marea de oameni

mă izbesc de valurile lor

pe care nu le mai pot înghiți

*

în deriva aceasta malul nu mi-e de nici un folos

de nici un prieten

pluta fanteziei mult prea instabilă

singura nemişcată e deriva

singurul punct sigur precum o ancoră

îmbrăţişată de delăsătoarea ei coborâre

*

e plin de intersecţii-n intersecţie

e un ochi de priviri intersectate fără ciocnire

în care scânteile sunt nişte întâlniri aparte

pe care marea (de oameni) nu le poate stinge

*

sunt ude străzile şi pline

ca nişte albii goale

din mal în mal mă las purtat de propria-mi purtare

în naufragiul acesta al singurătăţii

aglomerate

* poza de aici

PA*-1 (Deşteptarea)

Pe la nouă s-a trezit brusc, speriat şi liniştit în acelaşi timp, ca atunci când te rupi de realitatea unui coşmar doar pentru a constata că realitatea de zi cu zi, de care te-ai săturat, e totuşi mai bună. I-au trecut un milion de lucruri prin minte, chiar atunci în momentul ăla dinaintea privirii întoarsă spre cifrele roşii ale ceasului digital, ce sta strâmb pe noptiera din dreapta patului. Ce mai conta alinierea in clipa aia? Ce mai conta paralelismul dintre noptieră şi pat, sau dintre noptieră şi ceas şi restul lucrurilor din cameră ? – potrivirea lor după nişte reguli nescrise şi deloc universale, care n-ar mai fi trebuit să existe şi totuşi erau parca la locul lor în mintea lui. Într-o existenţă atemoprală nu este loc pentru timp, nu există spaţiu pentru cifra „9” nici momente în care dormirea şi trezirea să se desfăşoare secvenţial.

Menajera netezi cearşeaful pe pat, după aceleaşi reguli nescrise ale paralelismului, şi corectă poziţia ceasului digital pe noptieră, fără să observe nimic din suprapunerile ce tocmai avuseseră loc – dintre trupul lui şi cearşeaf, dintre mâna ei şi mâna lui întinsă spre ceas.

* Proză arhiscurtă

beţie

cu degetul pe margine de pahar fac ocolul amintirilor neuitate

o licoare neagră se scurge pe bar precum zborul unor negre păcate

paharul tocit se înalţă timid să şoptească ceva către deget

de şoaptele lui cu ochiul lipit mă desprind mă despart făr’ de preget

paharul tot scade sub umbletul meu rotund ca de paşi lipsiţi de oprire

ciupesc cu cuvinte înţelesuri de maci şi-ntre umeri de opiu sprijin delire

mi se pare că lumea-i oprită pe loc nu o văd să alerge pe stradă

mi se-nvârte privirea cu orbite cu tot dar eu ştiu că-i aşa de faţadă

socoată

Când constatăm că ne-am înşelat acelaşi calcul are alt rezultat !

izbeşte în privire

mă bat durerile în ochi izbeşte în privire răul

din pumni a mai rămas un ciot şi din înalt s-a scurs tot hăul

e inima burete de piatră îmbibată din care ies năvalnic fântânile izvoare

de unde năvăleşte atîta-nrâurare? de ciot de rău de sursă tocată şi sfărmată

din care negre valuri de umbră de pădure mai creşte floarea albă a speranţei

cine colac îşi creşte-n mîntuire?

ochii mă dor din cioturi – izbite de orbite, oglinda mă arată mă condamnă

linie dreapta

in linie-s asezati gramada

toti pomii care-au fost plantati

constat cumva fara zabava

ca linia-i dreapta ca dreptatea

iar dreptul mers e schiopatat.