Arhive pe etichete: completare

completare

Standard

scrierea mea n-o să ştie niciodată c(e)-am scris(-o)

se va uita neînţeleasă la ea însăşi

cu coarnele strânse ale sprâncenelor

prin ocheanul necunoașterii cu care am scris-o

pentru neștiința ei neînțeleasă

I am = Eu am

Standard
se uită năucul la o vorbă şi-un „nu”
englezii când spun „am” spun „sunt”
*
sunt două îmbrăcări de drum de loc
la fel
şi-s capete de drum gândind
opus
*
sunt am
şi peste umăr mă tot uit
cum trec pe lângă mine-n ritm alert
şi mă autodepăşesc
şi văd cum nu m-ajung nici cu privirea
de parcă e o stea ce peste ani
se vede într-o noapte
sus pe cer
*
un gând cu-n gând în el
îmi face dintr-o cretă un contur
ce-i mult prea mic ca să încap în el
cu buzunarele cămări
şi lacătul închis de vorba „nu”
*
nu am nu sunt
năuc se uită ochiul până-n el
se caută pe mână pe picior
şi-şi zice că n-ar fi
n-are idee de contur
interior exterior
*
îl am pe „nu” da’ dacă-l folosesc
mă subminez
am fost am vrut am când am nu
din fiecare câte-un pic
în buzunaru’ stâng…
*
şi-l am pe „nu” ca pe-un fermoar
ca pe un nasture de pus la zid
ce sunt
ca pe-o parolă de acces la stări
la ochi bogat şi
ochi sărac
*
ce ai? mă-ntreabă într-o zi
o acadea (impresia rea)
am… amuţit şi am răspuns:
„doar sunt!”

natura(leţe)

Standard

fructul cade singur, coacerea-l împinge
iarna frigul bate, vremea toată ninge

apa moale lasă mâna o pătrunde,
lemnul să plutească, piatra s-o scufunde

în smerenia udă veşnic se retrage
fără formă fixă căutând miraje

plină de-al ei zâmbet mare de-acceptare
îşi zbârleşte-n valuri părul pe spinare

un ulcior îşi poartă golul cu mândrie,
tot folosul sacru acolo-şi îmbie

şi când apa-l umple rece din fântână
se agaţă-n toartă strângerea de mână

scrisul mi se lasă spicului din lanuri,
vara toată cade
pradă unor planuri

Dărui-te lor!

Standard
Tu eşti a lor şi ei ai tăi pentru o vreme
Şi vremurile or goni în mersul lor
Înşiruiri de vorbe efemere
Ori fapte renăscând in dor
Te-oi întâlni cu viaţa la răscruce
Indiferent dacă vei ştii sau nu 
Ale simţirii valuri mari, năluce
Te-or înghiţi de n-o să le-nghiţi tu...
În crâncena vâltoare îţi vor creşte 
puterile ce le simţi seci acum
Te du pe drum, mereu tot înainte
La trecători să nu te uiţi spre hău;
Pe podurile strâmte, oseminte, 
De-ar fi să întâlneşti, să nu te-opreşti să le priveşti
cu luare-aminte
Căci tot aşa cei dinaintea ta...
s-au poticnit în mersul lor fierbinte, 
şi piedici au rămas...
Sub talpa ta tu sapă-le morminte.
Să crească iarbă peste giulgiul lor
şi flori să strângi din colţurile sfinte
Pentru o vreme dărui-te lor!
Fii-le cavou pentru a fricii umbră,
Si mersul şchiopătat fă-l zbor sublim
În neguroasa a-ndoielii umbră
Puteri zglobi să plângă pe arcuş
Izvor secat să plângă iarăşi rouă
Fă-te ecou al crâncenei vâltori.
Pentru o vreme fii-le zbor în pene
Şi ei ţi-or fi pentru arcuş viori.  

şi ca şi când nu-i tot…

Standard

de ce eşti Tu paradoxal?
..e simplu să întreb..
ciudată-i lumea şi ochiul ce te vede ciudat
când stinsă e lumina-n ochi
toţi
sorii pot să ardă delirând – scânteie Tu
oximoronic eşti!
Tu josul-sus

bogatul care n-ai la căpătâi nici cât un cuib
Tu mare-mic şi miel şi leu
ca să vorbeşti şi să te-audă toţi
ai pus tăceri lângă tăceri şi ca să te găsim
te-ascunzi!
nu, nu-s eretic când îţi zic „oximoron”
şi ca şi când nu-i tot
..şi anul ăsta cânt
de Tine, veşnice:
..că te-ai născut!