Arhive pe etichete: chemare

viaţă de câine de rasă :)

Standard
ca un câine scuipat: „pleacă de-aici lăţosule!
tu n-ai ce căuta în blidul meu…” mă-ntorc
la oasele prea roase şi prea goale
cu care s-a obişnuit sufletul meu
 
că lui nu-i folosesc oasele seci
lipsite de măduva frumoasă a vieţii
cum întunecimile nopţii
se-mpotrivesc cu forţă dimineţii
 
codată apocalipsă a primei părţi din zi
pe care-o intuiesc printre minute
în pergamentul trecerii tiptil
se-nscrie ‘ncet şi fugitiv şi iute
 
dar nu sfârşesc vai câinii de pe străzi
şi câte căi şi-alei nu are omul
cu bănci şi cu pavaj prin munţi prin văi
ce latră simfonii ca de furtună
chelălăieli în fiecare zi
aflux de-atracţie pironit în lună
 
blidele mele sunt blidele mele
şi comparaţia şi lătratul la fel…
de-i carne pe oase sau lipsă pe ele
de-i măduvă-n viaţă sau viaţa de-i ţel
alungarea-i chemare iar chemarea trăieşte
lângă el – cel mai bun prieten al omului –
chiar lângă el
 
 

uitare cu alţi ochi

Standard
te duc în peşterile lipsite de lumină
ale memoriei
ca pe o pradă de război
bucată cu bucată
în care nu ştiu cum pe întuneric
pe pipăite găsesc mereu ceea ce caut
cu inventarul gândului lopată
 
cu ce te duc acolo şi-n ce fel
nu pot să prind cu ochiul o poveste
parcă-s în tren şi în fereastră oşti
gonesc războie care se distrug
într-o victorioasă-nlănţuire
şi cuibăresc în min(t)e tot mereu
aripi şi ouă calde de uimire
 
uitarea ea asemenea ruginii
capitonează glasul care cheamă
cu demiurg cuvânt ce nu-i supus rostirii
făuritoarea pradă de război
cu care iar mă lupt ‘cercând victorios
ne mai contând cum ai ajuns acolo
să te adun si să te-aduc ‘napoi
 

vertizontal

Standard
e scurtă prea scurtă latura verticală
cade mereu când s-o sprijin de cer
printre nori printre aburi nu găseşte
nicio spetează nicio aripă
de pasăre cu ciocul înfipt
în gândurile veşnice ale Infinitului
sau Absolutului
 
de-ar fi aripă măcar
invizibilul nimic i-ar sprijini înălţimea
i-ar insufla zborul nicicând visând
orizontala vie ca pe un ideal ci ca pe-o realitate
de care se sprijină invizibil
ca pe-un început de vrej
sau o embrionară încrucişare între
nefiinţă şi creştere
 
„ia-ţi crucea şi urmează-mă !”
scârţâie poarta începuturilor sfârşite
de-o parte şi de alta
îi va creşte în cele urmă şi verticala
până la baterea-n cuie e o palmă
viaţa ce-o simţi apăsare pe umăr
e-un sunet:
sunetul potrivirii
între orizont şi înaltul moment în care 
urechea atinge sunetul şi-l contopeşte
în îmbrăţişare
 
naşterea aceasta din nou ce-i altceva
decât trecut şi viitor împreună
îmbrăţişat şi contopit volum
de roşu vertical şi Nichita orizontal
ce coboară din ceruri ochiul
pe treptele verticale ale privirii
 
(e-o cruce prea grea această vertizontală întâlnire)
 

piatră de betel

Standard
încep să mijesc adevărul acesta: tu
eşti mai grozav decât… ce faci ?
dumnezeule dă-te jos din ceruri
pentru ce te-ai cocoţat acolo de zici că te-am speriat
prinde capătul ăsta de funie ce-s eu
bucata asta de treaptă…
 
când mă simt apăsat îmi simt rostul
iar când sunt călcat în picioare
poate că se-ntâmplă numai şi numai
ca să urci şi să cobori tu
 
magazinul din colţ nu mai vinde pietre de betel
iar pe mine nimeni niciodată nu m-a strigat iacov
n-am şchiopătat din şold şi
nu m-am luat la trântă cu îngerii
însă încep să mijesc adevărul acesta
 
 

cum te cheamă ?

Standard
vino! zice glasul ce cheamă
neapărutul apare se întrupează neîntruparea şi ca şi cum ar fi
vine ceea ce nu există
începând să existe venind

sub stejarii din Mamre îşi scrie Avraam poezia pe-nvelitoarea cortului
în care ca şi cum ar fi a pus lucrurile care nu sunt primite
de la Cel ce are un astfel de obicei
de la Cel ce se cheamă singur şi-n uterul vorbelor Lui leagănă totul

e-un fel de înviere venirea şi-un fel de explozie chemarea
ca răsăritul unei dimineţi ca naşterea ei din uterul nopţii

cum te cheamă? zice întrebarea dătătoare de viaţă
şi-n timp ce-mi spun numele prind contur – un timp în care
clipitele îşi descoperă numele – află cum le cheamă şi cine

Dumnezeu numeşte tot ce nu e, şi-n momentul în care o face
apare momentul, istoria, pomii, Mamre şi Avraam scriind poezie
despre chemarea ce l-a făcut să fie
despre infinitul stelelor şi fiul ce doarme liniştit în cort învelit
în chemarea unui berbece, a unei întoarceri de cap
a unei deschideri de ochi

„cum te cheamă ?” îl cheamă Dumnezeu printre frunzele pomului
ca p-un fruct chemat de toamnă
„Doi de aa” răspunde Avraam… apoi adăugă „şi Tu!”