ca un câine scuipat: „pleacă de-aici lăţosule!tu n-ai ce căuta în blidul meu…” mă-ntorcla oasele prea roase şi prea goalecu care s-a obişnuit sufletul meucă lui nu-i folosesc oasele seci lipsite de măduva frumoasă a vieţiicum întunecimile nopţii se-mpotrivesc cu forţă dimineţiicodată apocalipsă a primei părţi din zipe care-o intuiesc printre minuteîn pergamentul trecerii tiptil se-nscrie ‘ncet şi fugitiv şi iute dar nu sfârşesc vai câinii de pe străzişi câte căi şi-alei nu are omul cu bănci şi cu pavaj prin munţi prin văice latră simfonii ca de furtună chelălăieli în fiecare ziaflux de-atracţie pironit în lună
…
blidele mele sunt blidele meleşi comparaţia şi lătratul la fel…de-i carne pe oase sau lipsă pe elede-i măduvă-n viaţă sau viaţa de-i ţelalungarea-i chemare iar chemarea trăieştelângă el – cel mai bun prieten al omului – chiar lângă el
te duc în peşterile lipsite de lumină ale memorieica pe o pradă de războibucată cu bucată în care nu ştiu cum pe întunericpe pipăite găsesc mereu ceea ce cautcu inventarul gândului lopatăcu ce te duc acolo şi-n ce felnu pot să prind cu ochiul o povesteparcă-s în tren şi în fereastră oşti gonesc războie care se distrug într-o victorioasă-nlănţuireşi cuibăresc în min(t)e tot mereuaripi şi ouă calde de uimireuitarea ea asemenea ruginiicapitonează glasul care cheamă cu demiurg cuvânt ce nu-i supus rostiriifăuritoarea pradă de război cu care iar mă lupt ‘cercând victoriosne mai contând cum ai ajuns acolosă te adun si să te-aduc ‘napoi
e scurtă prea scurtă latura verticală cade mereu când s-o sprijin de cer printre nori printre aburi nu găseştenicio spetează nicio aripăde pasăre cu ciocul înfipt în gândurile veşnice ale Infinituluisau Absolutuluide-ar fi aripă măcar invizibilul nimic i-ar sprijini înălţimea i-ar insufla zborul nicicând visând orizontala vie ca pe un ideal ci ca pe-o realitatede care se sprijină invizibil ca pe-un început de vrejsau o embrionară încrucişare între nefiinţă şi creştere„ia-ţi crucea şi urmează-mă !”scârţâie poarta începuturilor sfârşitede-o parte şi de alta îi va creşte în cele urmă şi verticalapână la baterea-n cuie e o palmă viaţa ce-o simţi apăsare pe umăr e-un sunet:sunetul potriviriiîntre orizont şi înaltul moment în care urechea atinge sunetul şi-l contopeşte în îmbrăţişarenaşterea aceasta din nou ce-i altcevadecât trecut şi viitor împreună îmbrăţişat şi contopit volum de roşu vertical şi Nichita orizontalce coboară din ceruri ochiul pe treptele verticale ale privirii(e-o cruce prea grea această vertizontală întâlnire)
încep să mijesc adevărul acesta: tueşti mai grozav decât… ce faci ?dumnezeule dă-te jos din ceruripentru ce te-ai cocoţat acolo de zici că te-am speriat prinde capătul ăsta de funie ce-s eubucata asta de treaptă…când mă simt apăsat îmi simt rostul iar când sunt călcat în picioare poate că se-ntâmplă numai şi numai ca să urci şi să cobori tumagazinul din colţ nu mai vinde pietre de beteliar pe mine nimeni niciodată nu m-a strigat iacov n-am şchiopătat din şold şi nu m-am luat la trântă cu îngeriiînsă încep să mijesc adevărul acesta
vino! zice glasul ce cheamă neapărutul apare se întrupează neîntruparea şi ca şi cum ar fi vine ceea ce nu există începând să existe venind sub stejarii din Mamre îşi scrie Avraam poezia pe-nvelitoarea cortului în care ca şi cum ar fi a pus lucrurile care nu sunt primite de la Cel ce are un astfel de obicei de la Cel ce se cheamă singur şi-n uterul vorbelor Lui leagănă totul e-un fel de înviere venirea şi-un fel de explozie chemarea ca răsăritul unei dimineţi ca naşterea ei din uterul nopţii cum te cheamă? zice întrebarea dătătoare de viaţă şi-n timp ce-mi spun numele prind contur – un timp în care clipitele îşi descoperă numele – află cum le cheamă şi cine Dumnezeu numeşte tot ce nu e, şi-n momentul în care o face apare momentul, istoria, pomii, Mamre şi Avraam scriind poezie despre chemarea ce l-a făcut să fie despre infinitul stelelor şi fiul ce doarme liniştit în cort învelit în chemarea unui berbece, a unei întoarceri de cap a unei deschideri de ochi „cum te cheamă ?” îl cheamă Dumnezeu printre frunzele pomului ca p-un fruct chemat de toamnă „Doi de aa” răspunde Avraam… apoi adăugă „şi Tu!”
călătorru' 