nenăscută clipa a venit la viaţă când sfârşit tăcerii a-nceput vorbirea pe altarul zilei şi din jertfa nopţii ispăşindu-i vina… s-a născut lumina niciodată parcă n-a zâmbit cadoul ca în mâna mică ce şi-l însuşeşte făurit din jertfa tatei ce slujeşte părăsindu-şi vechiul înflorit-a noul una după alta lovitura clapei scoate din gâtlejul notei o părere în durere-şi are cântecul platforma de pe care zboară jertfă loviturii înălţarea cere
– De ce?
– Of, speram să eviţi întrebarea asta. Acum va trebui să fac ca atunci când eram nevoită să găsesc tot felul de explicaţii pentru întrebările încuietoare ale fetiţei mele. „”De ce nu pot ieşi oamenii din televizor? De ce nu putem săpa în pământ ca să ajungem la „vecinii” de pe cealaltă parte de glob? De ce se vede doar jumătate de lună sau ce formă are anul?”
– Totuşi am pus o simplă întrebare pentru o situaţie specifică, spuse fata de alături, sorbind din băutura albastră ce era pe gătate. Dacă de fiecare dată reacţionezi la fel, o să ajungem să nu ne mai spunem nimic una alteia, sau o să ne fie teamă de fiecare dată când spunem ceva. Sigur trebuie să existe un motiv, o explicaţie, o cauză. Aşa-i lumea, făcută din întrebări şi răspunsuri, iar unele chiar îşi găsesc „naşul” la un moment dat, dacă insişti puţin, dacă scormoneşti la timpul şi locul potrivit.
– Vezi, tocmai asta încerc să evit „timpul şi locul potrivit.” Nu vreau să fiu prinsă din nou în capcana asta a cauzelor şi a efectelor – voi merge şi de data asta mai departe, exact aşa cum voi ieşi imediat pe uşă, o voi închide după mine, fără să număr paşii ce o să mă poarte de pe o stradă pe alta, fără să mă gândesc la noroiul pe care ar fi trebuit să-l curăţ dacă nu ar fi fost asfaltul. Şi înainte de a termina propoziţia, puse pe tejghea câteva bancnote – costul băuturilor – şi cu geanta pe braţ se îndreptă spre uşă, ca un efect al celor spuse.
Ca să simt puterea în braţ ai lăsat povara deasupra
ca în următorul popas odihna să aibă alt gust, iar ajutorul tău preţios, în mine.
Cum să sar peste conţinut, de la prima la ultima pagină; ce fel de poveste-ar fi atunci?
Depărtările se apropie încet schimband dimensiunile, ca atunci cand muntele-i mic iar eu mare, ca atunci cand muntele-i mare iar eu langă.
Ca să-ţi simt mărimea copleşitoare, ai intersectat cărăruile în aşa fel, ai desfăcut încuietorile acelor uşi care m-au purtat într-o ţară mică şi îndepărtată,
ca atent la detalii
să pot scrie că umbra frunzelor nu protejează decat de soare,
că dinstanţa dintre noi nu are legătură cu geografia,
şi că doar văzand şi simţind cat sunt de slab si mic, şansa de a vedea şi de simţi tăria şi mărirea ta mi se apropie.
mi/am adus aminte (in seara asta) cateva versuri dintr/o poezie ce prezinta (frumos de altfel) gravitatea micului pacat al minciunii, cum se tine el de mana cu alte pacate, cum deschide usa unor nebanuite episoade.
cine nu a spus o minciuna nevinovata ca sa iasa cu „fata curata” dintr/o situatie oarecare, banala?
cine nu a furat cativa banuti din pantalonii tatalui (eu da!), sau de acolo de unde stia ca ii pune, uitand sa faca de cunoscut „imprumutul”? 🙂
cine nu a categorisit pacatele in „grave” si „nevinovate”?
acum sa ne legam asa, chiar de toate „boabele”? n/am putea ignora pur si simplu „necesarele” maruntele minciuni, sa nu fim chiar atat de seriosi cu ele, mai bine cautam un banc, zicem o gluma si inchidem ochii la intregul lor proces de „crestere”
E noapte. La o masă, plecat peste hâtie, cu-abecedaru-n faţă stă un copil şi scrie. Dar lângă el, vicleană, din luciul filei roze, Zâmbeşte o şopârlă din cartea lui cu poze. Acum copilu-şi pune creionul între dinţi. “…Şopârlele-s frumoase …şi-s repezi… şi-s cuminţi”. Uşor el dă o foaie. Şi alta …Şi-ncă una . Apare papagalul…păunul şi păuna… Şi un cocoş cum scurmă, hrănind o găinuşă, şi un … Dar stai… afară… cine a scâncit la uşă? Băiatul stă şi-ascultă. E-un glas sau o părere? Se duce-n prag şi strigă : “ E cineva ?” Tăcere. Ba nu. E-un glas subţire. Auzi ?— Mi-e frig…îngheţ… Copilule , deschide pentr- un sărman drumeţ ! -Dar cine eşti? Mi-e frică.-Sunt mic…-Să-ntreb pe tata ! -Nu-l întreba ! Deschide că plouă cu găleata ! Şi-apoi ştiu basme multe şi ghicitori un sac! -Dar cine eşti ?-Un vierme…-O , viermii nu prea-mi plac. -Dar eu sunt mic…o scamă… Şi , când mă fac covrig, abia mă vezi. Hai, trage zăvorul că mi-e frig ! Şi i-a deschis băiatul: -Noroc şi seară bună ! -Noroc… Dar unde-i ploaia ?- A stat … Nu vezi că-i lună? Hi-hi! …A fost o glumă ca să mă laşi pe prag… Dar stai, nu-nchide uşa, că după mine trag un vechi şi bun prieten, un şoricel din pod… -Sunt eu ! Dar cartea unde-i ? Ia dă-mi-o să ţi-o rod ! Apoi o să dau fuga pe mese şi prin blide să facem mii de pozne. Dar stai, mă rog, nu-nchide uşa, că trag şi eu cu coada o burfniţă flămândă ! -O bufniţă ? Mi-e frică! -Dar bufniţa e blândă … -Sunt bufniţa ! Priveşte în ochii mei rotunzi. De-acum să umblii noaptea şi ziua să te-ascuzi ! Să fii ascuns de mama , de tata… Stai puţin. Ia mai lărgeşte uşa să intre şi-alt vecin… -Eu … Mă cunoşti .Sunt vulpea. Şi cred că mă iubeşti… -Eu ştiu că vulpea strică … -Ce ? -Viile …-Poveşti ! Dacă asculţi de mine am să te-nvăţ să furi ! -Dar e păcat …-N-ai teamă ! Nu spune în Scripturi că apele furate mai dulci sunt, mai plăcute… Şi-acum …deschide-n lături, că vine… vine iute… o zână fără seamăn ! Zâmbind să-i ieşi în cale slăvitei caracatiţe ! … încolăcimii sale ! -Nu , n-o primesc ! Mi-e frică ! Afară ! … Prea târziu … Căci bufniţa şi vulpea şi şoarecul suriu Dau uşa de perete. Şi umede ventuze se prind în rotocoale pe umeri, peste buze… Ce rece-mbrăţişare ! Cum i se frânge trupul !… -Aşaa ! Sunt deznădejdea ! Acum… apare lupul ! Vai ! În chenarul uşii doi ochi de foc se-arată… E lupul ce rânjeşte… şi vine… vine… “Tată!” Ca trăznetul loveşte o flacără pe lup. Iar umedele braţe de copil se rup. -Tu dormi ? îi spuse tata. Şi lecţia n-ai scris ! Ce bine-i lângă tata ! Ce bine c-a fost… vis… ............................................. “Minciuna nu-i o crimă” , se spune câteodată. “E-un vierme mic, ce trece . Şi floarea-i tot curată…” Nu , floarea nu-i curată ! Un vierme nu-i ca roua. Întâia ta minciună aduce pe a doua . Întâi e o verigă, apoi un lanţ : robia. Visarea trage lenea şi lenea lăcomia. Apare băutura, desfrâul, furtişagul. Şi-apoi când desnădejdea, trecând în grabă pragul, Te face să-ţi curmi viaţa sau să te-mbete crima, cine-a deschis zăvorul ? Doar o minciună …Prima. Minciuna e o crimă ! E-o crimă orice pată! Când vine micul vierme ! Tu strigă-n grabă : “Tata!” Prin sângele salvării loveşte-l pe duşman ! Alungă primul oaspe , căci ultimu-i Satan!Un vierme mic - Costache Ioanid
călătorru' 